Faptele bune ajuta dupa moarte !!!

Interesant. Sa speram ca si noua, moderatorilor si consultantilor avocatnet, care ne aducem putina osteneala in a raspunde oamenilor, cand va fi vremea, se va tine seama de aceasta putina fapta buna.

Roland Mandrila, imi pare rau pentru pierderea care v-a lovit sufletul, condoleante...

Eu sunt pe principiul ca faptele bune ajuta in primul rand in timpul vietii, atat pe cei care le fac cat si pe cei care se bucura de ele.
Cei care le fac au satisfactii sufletesti, infinit mai valoroase decat cele materiale. Cu cat facem mai multe fapte bune de genul celor enumerate mai sus (dam milostenie la săraci, hrănim pe flămânzi, îmbrăcăm pe cei goi) cu atat suntem mai aproape de multumirea sufleteasca pe termen lung.
De aici vin linistea interioara si echilibrul; fara ele suntem obositori atat pentru noi cat si pentru cei din jur.

Nu imi place deloc ideea de a trai toata viata sub amenintarea unor posibile pedepse pentru ca nu am trait dupa niste reguli pe care practic este imposibil sa le respecti in totalitatea lor.

De asemenea nu ma prea impac cu ideea ca omul poate fi judecat dupa amanunte si nu in ansamblu. De ce un om bun de-a lungul intregii vieti, in sensul pe care il dau eu cuvantului (onest, generos, empatic sunt primele care imi vin in minte), n-ar fi acceptat ''la etaj'' pentru ca nu s-a rugat cu umilinta si cu lacrimi pentru iertarea pacatelor sau nu a postit?

buna seara
in fiecare zi asculta asta ,chear si de 3-4 ori pe zi
sincer pe mine ma liniste

[ link extern ]

Domnule Roland Mîndrilă, condoleanţe!

În ceea ce priveşte viaţa de apoi, nu pot spune că sunt de acord. Mai exact, nu cred în viaţa de apoi, aşa cum nu cred în reîncarnare. Cred doar că fapta bună şi gâdul curat ne ajută aici, pe pământ, să trăim în pace cu conştiinţa noastră. De aici nu mai urmează nimic. Sigur, mă plec în faţa celor care pot crede în continuitatea fiinţei după moarte, dar nu cred în vămi.
Singura imagine pe care o am în privinţa morţii este de frig, nemişcare, neputinţă şi întuneric.

Ceea ce am afirmat mai sus nu înseamnă că nu sunt un om religios, dar cred că de la participarea la liturghie, reculegerea într-o mănăstire (spun mănăstire pentru că reculegerea înseamnă, în opinia mea, a fi singur cu propria conştiinţă) şi păstrarea Sfintei Tradiţii până la a crede relatările - aşa-numitele vedenii ale sfinţilor - e distanţă.

Ce am învăţat eu din Biserică a fost cumpătarea. Cumpătarea în a face, în a crede, în a participa, în asumări etc. ªi am învăţat să cer, mai ales mie, o anumită conduită, să fiu recunoscătoare si să pierd cu mult curaj.

Iubirea aproapelui, propovăduită de bisericile lumii, este un un deziderat în sine, dar eu nu o înţeleg ca pe un abandon personal în faţa nevoilor celorlalţi. "Ajută cât poţi şi, mai ales, cât crezi cu tărie că ai făcut-o dezinteresat", mi se pare mai aproape de realitatea noastră. Cred că totul se năruie dacă eforturile de a trăi după canoane se rezumă la a respecta canoanele, dar a resimţi povara acestora. Mai cred că e mai uşor să nu ai ce regreta, decât să trăieşti cu teama că fapta nu poate fi iertată.

Ceea ce prezintă autorul din mărturisirile Sfintei Teodora este suma calităţilor unui OM, nu neapărat creştin ortodox, ci practicant religios în general, educat în spiritul bunului simţ şi al iubirii ca mod de viaţă, etalon de modestie, dar şi de înţelepciune. Pentru că nu e simplu să devii bun, nu e simplu să crezi în faptele care resping atitudinea obişnuită, a omului "mic".

În privinţa celor care nu mai sunt printre noi, cred că a urma tradiţia este o datorie pentru noi şi o modalitate de a le păstra vie memoria. A aprinde o lumânare, a-i vorbi de bine şi amintindu-ne de ei cu respect este ceea ce ni-i aduce din când în când aproape. Tot de învăţătura creştină ţine şi "veşnica pomenire" a faptelor bune, momente repetabile, în care graniţele dintre prezent şi trecut par să dispară, până când amintirea lor va deveni o vagă lumină şi nişte chipuri subtil conturate în sufletul nostru.

Poate caracteristica aparte şi comună celor două lumi, a noastră şi a celor dragi nouă şi prea devreme plecaţi, este fragilitatea: pentru noi materială, pentru ei spirituală.

Stimate coleg,
Am citit mai sus mesajul Manuelei si pe cel al d-nei elena138 si astflel am aflat ca suferiti in urma faptului ca cineva apropiat de d-voastra a incetat sa mai fie cum il stiati. Va marturisesc ca nu am nici cea mai mica idee daca faptele bune ajuta sau nu dupa moarte si nu va pot prezenta nicio dovada ca dupa moarte exista macar ceva care sa poata fi numit "ceva" insa va pot scrie din tot sufletul ce am invatat eu dupa ce prea multi dintre oamenii care-mi erau dragi si apropiati si foarte scumpi (ma gandesc cel mai des la tata si la fratele meu si la o prietena draga) au inceput sa nu-mi mai raspunda atunci cand (uitand ca au plecat) mi se intampla sa le vorbesc:
- niciun "plecat" nu-ti va raspunde; nu stiu de ce dar e fapt dovedit ca oamenii dupa ce "pleaca" devin fie foate uituci fie extrem de ursuzi si nu tin minte ca au promis sa "zica" ceva si ca vrei sa le vorbesti si sa le mai zici si tu ceva, orice, macar din cand in cand, si ca ai vrea al naibii de mult sa-ti raspunda in oricare forma posibila. Mie, nici tata nici macar fratele nu mi-au scartait macar vreo masa, ori un scaun, nimic ... tacere absoluta. Poate am facut eu ceva gresit ori poate e doar faptul ca nu cred ... nu stiu ... telefonul functioneaza chiar fara sa cred in el :(
- fapta buna in lumea de apoi ... La ce foloseste fapta buna in lumea de apoi in care sunt de toate? Fapta buna e pentru lumea de AICI si ACUM, pentru ca aici si acum sunt multi dintre semenii nostrii care au nevoie de ceva ce putem sa dam foarte usor si foarte simplu.
- fapta buna, ca si piatra aruncata in apa, produce un efect dublu: la suprafata apar unde care dupa catva timp se potolesc iar lacul devine (aparent) la fel cum era inainte de a cunoaste piatra; in profunzime insa lacul va fi schimbat si niciodata nu va mai fi la fel.
- e gresit sa judeci fapta buna dupa unda pieritoare; judec-o dupa piatra (marimea undei nu e proportionala cu piatra ci doar cu energia transmisa de piatra care poate sa fie mica si rapida sau mare si lenta)
- lumea omului pe care-l plangi nu e decat lumea celui care n-a mai putut sa fie; oamenii plang mereu unda care-i facuta sa fie pieritoare insa uita deseori de piatra care se vede mai greu dar a ramas si va ramane tot pe fundul lacului.