Principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice

Acest principiu a fost reglementat de catre Decretul nr. 31/1954 care a fost abrogat odata cu intrarea in vigoare a NCC.

Potrivit acestui principiu, o societate comerciala nu putea desfasura alte activitati decat cele mentionate expres in obiectul de activitate (principal/secundar).

NCC la art. 206 alin. 2 reglementeaza doar situatia in care persoana juridica este fara scop lucrativ (ONG-uri, asociatii etc.).

Avand in vedere cele de mai sus, intrebarea mea este, in ce masura poate (legal) o societate comerciala, care are drept obiect de activitate orice altceva mai putin acela privind creditarea, sa incheie contracte de imprumut cu proprii angajati in aproape aceleasi conditii in care incheie astfel de contracte institutiile de credit, adica, fiind prevazuta o dobanda, existand un scadentar, existand posibilitatea rambursarii anticipate etc.

In trecut, majoritatea opiniilor inclinau spre nulitatea absoluta a acestui contract, banzadu-se pe principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice, mai exact, obligatia persoanei juridice de a actiona doar pentru indeplinirea scopului pentru care a fost infiintata si anume, a obiectului de activitate autorizat.
Momentan, NNC care a preluat doar o mica parte din ce exista in Decret, nu mai stipuleaza aceasta interdictie in mod expres, ci face referire doar la persoanele juridice care desfasoara activitati fara scop lucrativ.

De asemenea, art. 144 din Legea nr. 31/1990, prevede doar interdictia unei societati de a imprumuta proprii administratori.

Considerati ca legal ai voie sa inchei astfel de contracte? Exista vreo interdictie in alt act normativ? Ce riscuri pot aparea? Izvorate din ce?