romascanu a scris:
Iata ce graiste art 12 alin 3 NCPC - ... partea care nu isi indeplineste cu buna credinta obligatiile procesuale raspunde ...
Sa ma intreb de ce o fost nevoie ...peste noapte de noutatea traducerii legalizate dupa vreo 65 de ani de traduceri certificate de parte!?
Un vechi proverb german spune: "Vorbeugen ist besser als heilen". Adică a preveni este mai bine decât a trata. ªi aşa cum spune şi domnul preşedinte al UNNPR, notar public Dumitru Viorel Mănescu, în diverse interviuri,
rolul profesiei notarilor publici este de a acţiona proactiv, profilactic, în sensul prevenirii litigiilor, aşa cum de altfel prevede şi art. 9 alin. 1 din Legea nr. 36/ 1995 republicată. Acest lucru este în interesul cetăţenilor, spre binele întregului popor, fiindcă, aşa cum spune tot domnul preşedinte Mănescu, "soldul justiției preventive e incomparabil pozitiv – inclusiv în termeni pecuniari – față de costurile de toate felurile pe care le presupune un raport contencios."
[ link extern ]
Evident că acest lucru se aplică şi în cazul traducerilor de înscrisuri: datoria notarului public este să verifice, în scopul prevenirii litigiilor, ca actul tradus să fie în regulă, să nu fie contrar legii şi bunelor moravuri, deci să poată fi folosit în România fără probleme. Traducătorul autorizat răspunde exclusiv pentru exactitatea traducerii, nu şi de calificarea actului tradus, deoarece el de cele mai multe ori nu are nici studii juridice, nici pregătirea teoretică, nici experienţa practică să poată face singur această calificare. Doar se ştie că majoritatea traducătorilor autorizaţi cu studii superioare sunt absolvenţi de filologie, nu de drept, ca notarii; există foarte puţini traducători autorizaţi care au (şi) Facultatea de drept. Ca să nu mai pomenesc de faptul că din 2005 încoace, de la schimbările în rău ale legislaţiei referitoare autorizarea şi plata traducătorilor autorizaţi pe vremea de tristă amintire a Monicăi Macovei, există traducători autorizaţi numai cu liceul; notari numai cu liceul sigur-sigur nu există. Deci evident că da, notarii publici sunt mult mai bine pregătiţi decât noi; ei se pricep cel mai bine la acte şi la lucrul cu ele şi ei sunt nu numai singurii care au prin lege atribuţia de a califica actele de tradus, ci sunt şi singurii în stare să o facă. Atât pentru noi, traducătorii autorizaţi, cât şi pentru părţi este cel mai bine ca toate traducerile de înscrisuri şi toate actele de tradus să treacă prin notariat. Dimpotrivă, când ne vin tot felul de chestii dubioase la tradus, inclusiv falsuri grosolane, vizibile ochiometric, de ne e şi frică să le luăm în lucru şi să ne asumăm noi vreo răspundere pt. asta, sau dacă părţile pun tot felul de întrebări ciudate despre acte şi folosirea lor, la care noi nu avem nici calitate şi nici habar să le răspundem, păi chiar noi, traducătorii autorizaţi, îndrumăm părţile să se ducă la notariat, ba nu de puţine ori ne ducem şi noi cu ele, ca să ştim sigur că au fost la notar, nu să ne fraierească pe noi după aia că au fost şi că notarul le-ar fi zis că dubioşenia lor de act e ok şi că poate fi tradusă; vrem să auzim noi asta, direct din gura notarului, altfel nu credem!
apoi, stimati traducatori AUTORIZATI, nu va necajeste modul in care SEMNATURA voastra nu face nici 2 bani fara patalamaua altuia!?
Nu are de ce să ne deranjeze acest lucru. În primul rând, prin legalizarea semnăturii noastre, notarul public nu numai că nu neagă calitatea noastră de traducători autorizaţi, ci o confirmă, o întăreşte, astfel încât nimeni pe lumea asta să nu o poată nega.
Apoi, noi, traducătorii autorizaţi din U.N.T.A.R., ne ştim locul şi ştim că suntem o profesie creată de stat ca să servească statul, adică organele din sistemul juridic naţional, precum şi entităţile cu autoritate dată de stat - BNPurile şi BEJurile. Aşa cum spune şi Ministerul Justiţiei în diverse adrese-răspuns la petiţii adresate nu doar de noi, de U.N.T.A.R., ci de diverse persoane fizice sau juridice, traducători autorizaţi sau nu,
calitatea de traducător autorizat o avem strict şi exclusiv în raport cu organele menţionate în cuprinsul autorizaţiei noastre de la MJ, aceleaşi cu cele din titlul şi din art. 1 al Legii nr. 178/1997: CSM, MJ, PÎCCJ, DNA, organele de urmărire penală, instanţele judecătoreşti, birourile notarilor publici, avocaţi şi executori judecătoreşti.
Deci autorizaţia de la MJ nu este un fel de diplomă în plus, care atestă că ştim să traducem, ci un act care ne creează dreptul şi în acelaşi timp obligaţia să efectuăm traduceri scrise şi orale numai pentru organele menţionate în cuprinsul ei. Adică noi, conform autorizaţiei de la MJ, aşa cum reiese de fapt şi din cuprinsul acesteia, nu suntem autorizaţi să efectuăm traduceri în general, ci să efectuăm traduceri
exclusiv pentru organele de mai sus, iar
menirea noastră profesională este aceea de a ajuta aceste organe a-şi îndeplini nişte atribuţii pe care legea le dă în competenţa lor - deci a lor, nu a noastră.
În ce priveşte efectuarea traducerilor de înscrisuri pentru persoane fizice şi juridice de drept privat şi pentru orice instituţii altele decât cele din Legea 178/1997, aceasta nu este activitatea noastră, a traducătorilor autorizaţi.
Conform art. 12 lit. j din Legea nr. 36/1995 republicată, "efectuarea şi legalizarea traducerilor" intră la acte şi proceduri notariale, aşadar această activitate
este de competenţa notarilor publici şi din nou insist: nu doar legalizarea, ci şi efectuarea traducerilor de înscrisuri intră în competenţa lor, a notarilor publici, NU a noastră, a traducătorilor autorizaţi.
Dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de onoare a noastră, a traducătorilor autorizaţi, este să ajutăm BNPurile să-şi îndeplinească atribuţia dată în competenţa lor prin lege, prin art. 12 lit. j din Legea 36/1995 republicată, adică
noi trebuie să efectuăm aceste traduceri notariale exclusiv la solicitarea BNPurilor şi nu a clienţilor acestora.
Prin urmare, conform legislaţiei în vigoare, ca procedură notarială ce este, efectuarea traducerilor de înscrisuri pentru clienţi privaţi, la fel ca toate celelalte proceduri notariale de la art. 12, ar trebui să fie îndeplinită exclusiv în cadrul şi la sediul birourilor notariale individuale şi ale societăţilor notariale profesionale, în timpul programului de lucru cu publicul al acestora, afişat corespunzător, în sensul prevederilor art. 11, 19 şi 83 din lege. Notariatul trebuie să îndeplinească această activitate, fiindcă este o atribuţie pe care o are conform legii; este cum spune domnul preşedinte Mănescu: "
Notarul îndeplinește un serviciu public. El nu îl poate declina atunci când partea i-l solicită, decât dacă i se cer ilegalități."
[ link extern ]
Prin urmare, notariatul are obligaţia să îndeplinească
el şi această procedură, la fel ca pe toate celelalte din art. 12 lit. a - r din lege; aceasta se face fie prin notarul public, dacă acesta este şi traducător autorizat pe limba solicitată de parte, fie prin traducător autorizat angajat al BNPului şi plătit cu salariu conform CIM, fie prin traducător autorizat liber-profesionist, folosit de BNP conform art. 1 alin. 3 din Legea 178/1997 şi plătit de BNP conform OMJ/OMF nr. 772/C/414/2009. Apoi notarul public trebuie să îndeplinească, după caz, fie legalizarea traducerii, dacă traducerea a efectuat-o el însuşi, fie legalizarea semnăturii traducătorului autorizat care a efectuat traducerea.
Necesitatea legalizării de către notarul public a semnăturii traducătorului autorizat are o explicaţie istorică. După cum se ştie, şi la noi în România postbelică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instituţiei Notariatului de Stat s-a făcut după modelul superior din Uniunea Sovietică, exact cum s-a întâmplat şi în toate celelalte ţări europene eliberate de fascism şi de imperialism de către URSS şi devenite apoi state socialiste. Foarte multe legi şi decrete din aceste state care s-au dat imediat în anii postbelici erau pur şi simplu traduceri adaptate ale unor acte normative similare din URSS.
La noi în România, exact ca în URSS, "birourile de Notariat de Stat", încă de la înfiinţarea lor, au avut efectuarea de traduceri de înscrisuri în competenţa lor, prin art. 3 din Decretul nr. 79/1950 care avea următorul cuprins:
"ART. 3
Birourile de Notariat de Stat mai au dreptul de a primi în depozit înscrisuri şi documente şi de a da data certa înscrisurilor ce li se prezintă în acest scop.
Ele vor efectua deasemenea şi traduceri în şi din limba romana.
Traducerile se vor face fie de notar sau substitut, fie de traducători special angajaţi şi încadraţi în Birourile de Notariat de Stat. (sublinierea mea)
Vor funcţiona traducători la Biroul principal de Notariat de Stat din Bucureşti, precum şi la Birourile de Notariat de Stat din oraşele care vor fi determinate prin decizia ministrului justiţiei."
După cum se vede,
ele, birourile de Notariat de Stat, aveau efectuarea traducerilor în competenţa lor, nu notarul de stat, substitutul acestuia sau traducătorul - deci iată,
competenţa asta o avea instituţia, nu persoana! Persoana muncitoare - adică notarul de stat, substitutul sau traducătorul autorizat - era doar un instrument al instituţiei, unealta traducătoare, adică mâna de lucru autorizată şi calificată folosită de instituţia legalmente competentă spre a-şi îndeplini această atribuţie sau sarcină de muncă a ei, a instituţiei.
De asemenea, se vede că decretul nici nu pomeneşte nimic de legalizare. Asta nu înseamnă că ea nu exista şi nu se făcea. Dimpotrivă, înseamnă că la vremea aceea nu numai că
era de la sine înţeles că legalizarea se face obligatoriu, ba mai mult decât atât, cum de altfel mi-a şi explicat acum câţiva ani un domn în vârstă, fost notar de stat:
la vremea aceea, nici măcar nu se putea concepe să existe o traducere notarială fără legalizare. ªi este şi normal şi logic să fie aşa, deoarece, din moment ce efectuarea traducerilor era în competenţa birourilor de Notariat de Stat,
aceste traduceri de înscrisuri emanau nu de la traducător, ci de la biroul de Notariat de Stat, erau acte notariale şi ca atare nici nu aveau cum să nu poarte sigiliul biroului de Notariat de Stat, precum şi semnătura unui notar de stat - singurul care putea îndeplini acte şi proceduri notariale, fiindcă traducătorul nu putea şi nici acum nu poate.
Deci iată, traducerea notarială obligatoriu era legalizată! Că este aşa şi nu altfel, o dovedeşte art. 66 din Decizia Ministrului Justiţiei nr. 1827/1950 privind organizarea Notariatului de Stat unde se precizează că:
"Înainte de a se efectua traducerea, notarul este dator ca împreună cu traducătorul respectiv sa verifice conţinutul textului prezentat pentru a fi tradus.
El va refuza traducerea textelor în toate cazurile în care prin ele se tinde a se crea o situaţiune contrarie legilor, intereselor Statului, bazei sociale, economice şi politice din Republica Populară Română, de convieţuire socialistă, sau a se aduce vătămare consolidării legalităţii socialiste sau drepturilor şi intereselor cetăţenilor din R.P.R., instituţiunilor, organizaţiunilor de mase, întreprinderilor de Stat, cooperativelor şi oricăror altor instituţii obşteşti.
După efectuarea lucrării, traducătorul va certifica exactitatea traducerii, iar notarul sau substitutul va legaliza semnătura traducătorului.
Când traducerea este făcută de un traducător particular, traducătorul Biroului de Notariat de Stat va colaţiona textul traducerii, certificând exactitatea lui, iar notarul va legaliza semnătura traducătorului care a colaţionat.
Pentru traduceri şi colaţionări, traducătorul va întrebuinţa formula: "Subsemnatul certific exactitatea acestei traduceri cu textul din limba ...". " (sublinierea mea)
Deci iată că în anii 50 se lucra cum trebuie, traducerile de înscrisuri se efectuau numai prin birourile de notariat de stat, cum se numea atunci forma de exercitare a profesie notariale, iar
calificarea înscrisului tradus se făcea de către notar împreună cu traducătorul înainte de a se efectua traducerea deci nu se punea carul înaintea boilor ca acum. Noi, U.NT.A.R., vom lupta să fie iarăşi ca atunci, că aşa e corect şi bine.
Tot din prevederea de mai sus reiese clar că traducătorul certifica exactitatea traducerii printr-o formulă foarte scurtă şi simplă, de bun simţ, nu ca azi, lungă de se lălăie pe o pagină întreagă, iar
legalizarea se făcea obligatoriu, chiar şi atunci când, uneori, traducerile erau făcute de traducători particulari - cu precizarea că la vremea aceea, coexista vechiul mod de producţie capitalist bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie cu noul mod de producţie socialist, bazat pe proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie, deoarece procesele de naţionalizare a industriei şi serviciilor şi de cooperativizare a agriculturii abia începeau şi încă nu se terminaseră. De asta atunci, la începutul anilor 50, încă mai existau traducători particulari, dar tendinţa era transformarea lor în angajaţi ai statului, adică ai notariatelor, în condiţii decente şi cu retribuţie suficientă care le dădea siguranţa zilei de mâine, nu ca azi! Ba mai bine decât atât: pentru legalizarea acestor traduceri efectuate de traducători particulari, era necesară colaţionarea de către un traducător al biroului de Notariat de Stat şi numai semnătura aceluia era legalizată de notarul de stat, nu şi a particularului.
Problemă: vechile birouri de Notariat de Stat nu aveau traducători autorizaţi angajaţi pe toate limbile; de fapt, nu aveau mai deloc traducători angajaţi pe limbi rare; deci nu întotdeauna era cine să colaţioneze o traducere efectuată de un traducător privat. ªi atunci, odată cu schimbarea legislaţiei în 1960, s-a schimbat şi această practică şi a apărut ceva nou:
art. 4 lit. g din Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat introducea în competenţa Notariatelor de stat "efectuarea şi legalizarea traducerilor", iar art. 8 din HCM nr. 1518 pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea dispozitiilor Decretului nr. 377/1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat vine cu următoarele precizări:
"Art. 8
La Notariatul de stat al Capitalei Republicii Populare Romîne şi regiunii Bucureşti precum şi la notariatele de stat care vor fi determinate prin ordinul Ministrului Justiţiei,
funcţionează servicii de traduceri, cu numărul necesar de traducători salariaţi.
Prin ordinul Ministrului Justiţiei se vor putea stabili
notariatele de stat la care vor putea efectua traduceri şi traducători autorizaţi.
Ministrul Justiţiei, de acord cu Ministrul Finanţelor şi Preşedintele Comitetului de Stat pentru Problemele de Muncă şi Salarii, va stabili în termen de 90 zile de la publicarea prezentului regulament,
normele de recrutare, funcţionare şi retribuire a traducătorilor autorizaţi." (sublinierile mele)
Deci iată,
notariatele de stat, pe lângă traducătorii salariaţi care lucrau la serviciile de traducere care funcţionau în cadrul notariatelor,
aveau şi traducători autorizaţi externi, care lucrau, atenţie! nu de capul lor, singuri şi de izbelişte, ci tot la notariat, erau colaboratori externi plătiţi nu cu salariu, nici nu practicau tarife negociabile, cum prevede azi samavolnicul art. 20 alin. 2 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 178/1997, ci iată,
traducătorii autorizaţi externi efectuau traduceri la notariatele de stat în baza unor norme de retribuire stabilite de Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor şi Comitetul de Stat pentru Probleme de Muncă şi Salarii.
Ca să nu fie niciun dubiu că
notariatul de stat era, cum era şi normal să fie, singura instituţie legalmente competentă cu efectuarea şi legalizarea traducerilor de înscrisuri, art. 40 din HCM nr. 1518 precizează:
"Art. 40
Pentru efectuarea traducerii, partea va prezenta
la notariatul de stat înscrisul care urmează să fie tradus." (sublinierea mea)
Deci iată ce bine era:
partea nu putea să ducă actele la tradus în altă parte, astfel că efectuarea traducerii se făcea exclusiv în cadrul notariatului de stat. ªi este lesne de înţeles că şi legalizarea se făcea tot acolo, conform art. 41 din HCM 1518/1960:
"Art. 41
Traducătorul care a întocmit traducerea va semna formula de certificare a traducerii, iar
notarul de stat va legaliza semnătura traducătorului, dacă traducerea nu este făcută de către notarul de stat, autorizat în acest scop." (sublinierea mea)
Deci este evident că legalizarea de către notarul de stat a semnăturii traducătorului era obligatorie, indiferent dacă traducătorul era intern sau extern, că oricum ambele categorii de traducători tot la/ prin notariatul de stat lucrau şi tot de el erau plătiţi, internul cu salariu, externul conform normelor de retribuire stabilite de stat, adică de MJ, MF etc.; singura situaţie în care nu se legaliza semnătura traducătorului de către notarul de stat era atunci când traducerea era efectuată de însuşi notarul de stat autorizat ca traducător.
Decretul 377/1960 şi HCM 1518/1960 s-au menţinut şi în perioada post-decembristă, încă 6 ani după 89, iar
legislaţia notarială ulterioară, respectiv Legea nr. 36/1995 şi Regulamentul de punere în aplicare a acesteia au păstrat intacte aproape toate aceste formulări. Astfel, art. 12 lit. j din actuala Lege 36/1995 republicată are exact-exact aceeaşi formulare cu art. 8 lit. j din vechea variantă a legii şi exact-exact aceeaşi formulare ca art. 4 lit. g din vechiul Decret 377/1960:
"efectuarea şi legalizarea traducerilor".
De asemenea,
s-au menţinut cvasiidentice şi prevederile referitoare la legalizare în actualul art. 152 din Legea nr. 36/1995 republicată:
"Art. 152.
(1) Pentru efectuarea traducerii, dacă aceasta nu este făcuta de notarul public autorizat în acest scop, traducătorul atestat potrivit legii, care a întocmit traducerea, va semna formula de certificare a acesteia, iar
notarul va legaliza semnătura traducătorului. Legalizarea semnăturii traducătorului se poate face şi după specimenul de semnătura depus la biroul notarului public."
Se poate observa, aşadar, că prevederile art. 152 din Legea nr. 36/1995 republicată seamănă enorm cu cele din art. 41 din HCM nr. 1518,
singurele diferenţe fiind:
a) înlocuirea denumirii vechii denumiri a profesiei notariale - notarul de stat - cu denumirea actuală - notarul public;
b) eliminarea obligaţiei părţii de a prezenta înscrisul de tradus exclusiv la notariate;
c) introducerea posibilităţii legalizării semnăturii traducătorului autorizat după specimenul de semnătură depus.
Este evident că
şi actualmente, în cadrul activităţii notariale, legalizarea de către notarul public a semnăturii traducătorului este obligatorie, singura excepţie fiind cazul în care traducerea a fost efectuată de însuşi notarul public.
Însă modificările de la pct. b şi c din enumerarea de mai sus, coroborate cu samavolnicul art. 20 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 178/1997 sau cu interpretarea sa eronată, au creat portiţa ca partea să se ducă la tradus cu actele fie direct la traducător, fie la autonumitele "birouri de traduceri autorizate", sau mai nou am mai văzut şi denumirea de "birouri autorizate de traduceri", entităţi care, nefiind notariate, nu numai că nu respectă practica notarială de decenii întregi aşa cum ar fi normal, ci încalcă această practică în mod voit, cu bună ştiinţă, cu rea-credinţă şi cu rea-voinţă, spre a sabota şi submina activitatea notariatelor şi introduc practici profesionale incorecte, cum ar fi efectuarea de traduceri de înscrisuri doar cu semnătura şi ştampila traducătorului, sau mai rău, cu ştampila unei SRL, precum şi efectuarea de traduceri de înscrisuri cu folosirea unor traducători din alte localităţi, cu ajutorul practicii incorecte a încheierilor semnate şi ştampilate în alb; şi există şi unele PFAuri traducători autorizaţi care, nu se ştie de ce, urmăresc acelaşi lucru ca SRLurile şi vor şi ele, după cum se vede chiar în acest fir de discuţii, să submineze activitatea notariatelor, să evite pe cât posibil legalizarea etc.
Este evident că
scopul acestor sabotori ai activităţii notariale, egal dacă sunt SRLuri sau PFAuri, este unul singur: scoaterea efectuării traducerii de înscrisuri din competenţa notarilor publici şi transformarea ei din activitate notarială, non-comercială, reglementată de legislaţia notarială şi practicată cu respectarea onorariilor minimale notariale din Anexa 4 la OMJ nr. 46/2011 şi a OMJ/OMF nr. 772/C/414/2009 care se aplică pentru plata de către BNPuri a traducătorilor autorizaţi PFA, în activitate comercială nereglementată de legi speciale, pe care să o facă aceste entităţi sabotoare după bunul lor plac, la preţuri stabilite "prin negociere", adică tot după bunul lor plac, cu obligarea traducătorului autorizat de a munci ca un sclav pe preţuri din ce în ce mai joase pentru SRLurile neautorizate care câştigă bani uneori mai mulţi decât el prin folosirea abuzivă a autorizaţiei lui şi ai semnăturii şi ştampilei lui.
Ba mai mult decât atât: unii patroni de SRLuri exploatatoare, precum şi unii traducători autorizaţi PFA prostiţi de SRLuri, dau vina tot pe notari şi pe preţul cică prea mare al legalizării pentru faptul că preţurile la traduceri sunt prea joase şi vor să facă lumea să creadă că dacă s-ar desfiinţa legalizarea la notariat, ar creşte preţul la traducere, conform unei scheme de genul: "Clientul, decât să dea 40 ron la notariat pe legalizare, mai bine dă 20 ron în plus la o traducere nelegalizată, doar cu semnătura şi ştampila traducătorului."
Bineînţeles că acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, dacă s-ar desfiinţa legalizarea la notariat şi dacă s-ar separa efectuarea de traduceri de înscrisuri total de activitatea notarială şi de instituţia notariatului, cum vor unii, cu atât mai mult s-ar duce preţurile şi mai în jos la traduceri, fiindcă nu ar mai fi notarii care să ni le ţină sus, cum în unele cazuri, din fericire, încă se mai întâmplă. Dovadă că este aşa şi nu altfel, este faptul incontestabil că traducerile date părţii de unii traducători sau de unele birouri de traduceri fără legalizare la notariat nu sunt mai scumpe, ci mai ieftine decât cele cu legalizare la notariat. De ce traducătorii respectivi sau birourile respective nu cer mai mult pe traducere, dacă nu o legalizează, adică de ce nu aplică exact schema asta: decât să dea clientul încă 40 ron la legalizare, să dea 20 ron în plus la traducere? De ce nu merge chestia asta în practică şi, mare mea nelămurire: ce vină au notarii, sau uniunea lor UNNPR că nu merge schema asta? Bineînţeles că se încearcă transformarea notarilor în ţapi ispăşitori degeaba, fiindcă singura vină pentru halul în care a ajuns piaţa o au SRLurile dumpere şi neautorizate, dar şi PFAurile dumpere, care de bună voie cer de la client preţurile de dumping pe care le cer şi ne strică piaţa şi nouă, şi notarilor care vor să facă traduceri.
Deci iată, din fericire,în ce priveşte legislaţia, sabotorii activităţii notariale nu au reuşit să îşi realizeze acest scop, de a scoate efectuarea traducerilor de înscrisuri din cadrul activităţii notariale, deoarece legiuitorul, pe bună dreptate, a menţinut efectuarea şi legalizarea traducerilor de înscrisuri în competenţa notarilor publici, însă în ce priveşte practica, aceste PFAuri sau SRLuri de traduceri, prin încălcarea legii, au început să încerce să impună efectuarea traducerilor de către aceste entităţi nenotariale, fără intervenţia notariatului şi în afara instituţiei notariale. Aceste practici nu numai că sunt ilegale şi este regretabil că încă sunt tolerate, dar, din păcate, nu au adus nimic bun pentru traducătorul autorizat, dimpotrivă, nu i-au adus acestuia decât abuzuri, riscuri, preţuri de dumping, sărăcie şi exploatarea omului de către om.
Tocmai de aceea, în ce mă priveşte, eu lupt neobosit şi neabătut pentru:
- menţinea în lege a efectuării şi legalizării traducerilor de înscrisuri în competenţa notarilor publici, aşa cum este de decenii întregi, încă din 1950,
- crearea competenţei exclusive de facto a birourilor notariale să efectueze şi să legalizeze traduceri de înscrisuri pt. clienţi privaţi şi alte instituţii decţât cele din Legea 178/1997 prin
- introducerea în legislaţie a unei prevederi similare celei din art. 40 din HCM 1518/1960 în sensul obligarea părţii să meargă cu actele la tradus exclusiv la notariat ca odinioară
- eliminarea legalizării după specimenul de semnătură depus, spre a nu mai exista nicio posibilitate de abuz.
Eu insist că legalizarea semnăturii traducătorului autorizat este obligatorie şi că ea nu este o activitate conexă efectuării traducerii, ci parte integrantă a procesului de efectuare a traducerii notariale, care niciodată nu a fost altfel decât legalizată, cum e şi normal şi legal să fie, deoarece ea, traducerea notarială, emană şi trebuie să emane de la notariat, nu de la traducător.
avocatnet.ro explicăm legislația
romascanu, moderator
dariad, utilizator
Ovidiu Martin Jurj, Traducator autorizat
cedeprobleme 
Ovidiu Martin Jurj 
CorinaRad