Daca o persoana "a cumparat" un scuter de la sotul proprietarei, fara acordul acesteia, desi cumparatorul stia ca sotii nu se inteleg intre ei, fiind nepotul proprietarei, deci nu poate spune ca nu stia situatia, sau ca nu cunostea adevaratul proprietar, mai mult, proprietara l-a sunat de mai multe ori pe "comparator", care ii este nepot, si il intreaba unde este scuterul, pe care l-a luat din curtea ei, bineinteles, prin sotul ei, ulterior momentului "vanzarii", nepotul nu recunoaste ca l-a cumparat, mai mult, spune ca nu stie nimic de el, ca l-a dus la reparat, la indicatia sotului.
Intrebarea este : cum poate Politia sa ajunga la concluzia ca acest "comparator" este de buna credinta?
Un comparator de buna credinta nu are cunostinta ca vanzatorul nu este adevaratul proprietar, si nu minte dupa aceea proprietarul ca nu stie nimic de acel bun, daca ar fi fost de buna credinta ar fi recunoscut la oricine ca l-a cumparat, nu?
Cum altfel se mai poate demonstra reaua credinta?
Multumesc
Cel mai recent răspuns:
renatelori , utilizator
10:51, 16 Septembrie 2014