Incredintarea vs stabilire domiciliu

Consider că încredințarea copilului a fost o instituție rigidă – un fel de autoritate părintească exclusivă.Nici denumirea ei nu mi-a plăcut.O să dezvolt altă dată.

Ca idee generală, zic că legea nouă e mai bună.

Sunt multe aspecte de luat în considerare, e un subiect interesant de dezbatere, dar dificil pt că dincolo de texte, realitatea înregistrează situații diverse în care aceeași instituție (de ex, exercitarea în comun a autorității părintești/ecap) poate produce efecte în avantajul sau dezavantajul copilului, poate ușura sarcina părinților sau îi poate pune în dificultate.

Modul concret în care o instituție își atinge/tinde să își atingă scopul pt care a fost creată depinde de mulți factori.Mă gândesc la exercitarea în comun a autorității părintești, de ex.
Aș enumera exemplificativ - vârsta copilului/a părinților, nivelul de educație al părinților, distanța dintre locuințele acestora, situația materială, programul de lucru, chiar natura profesiei, profilul psihologic, caracteristicile spațiului cultural, tradiția, religia.
Ipotezele de lucru și materialul clientului, ca să zic așa, configurează în concret conținutul instituțiilor.

Un punct de pornire al discuției ar putea fi potențialul instituțiilor din noua lege de a asigura interesul minorilor și de veni în întâmpinarea părinților cât privește implicarea în creșterea și educarea copiilor în lumea de azi - o lume dinamică, imprevizibilă, provocatoare etc, care necesită adaptare permanentă, resurse multiple, kit complex de supraviețuire.

Exercitarea în comun a autorității părintești și modalitățile diverse în care se pot manifesta legăturile personale ale părintelui nerezident cu copilul (de mare ajutor fiind tehnologia modernă de comunicare) sunt instituții generoase, care teoretic permit copilului să beneficieze de implicarea ambilor părinți în viața sa.

Cât privește locuința minorului, consider că este o instituție 'fluidă', flexibilă, în avantajul celor implicați atunci când situațiile în care se află părinții și copilul/copiii necesită soluții creative, ca să zic așa, pt supravegherea copiilor, asigurarea programului lor, deplasarea cu copiii în alt spațiu, asigurarea programului de muncă al părinților etc.
Există și cazuri în care copiii locuiesc alternativ o săptămână cu mama și o săptămână cu tata (părinții sunt vecini).

Deocamdată atât, o să revin, preluați legătura :)

Incredintarea minorului provine din dreptul sovietic unde mama era baza.
In dreptul sovietic era mama si copilul si apoi tatal...in caz de divort.
Divortul oricum se dadea excesiv de greu.
O familie ca sa se desparta dura cativa ani buni si se putea solda adesea cu respingerea divortului.
In Romania situatia era similara ca dreptul era de sorginte sovietica.

La rusi si acum este mama si copilul si...cam atat...
CEDO a condamnat staul rus dar nu pare sa dea semne de ingrijorare...
Rusia in general nici nu se stresaza...

Rea nu era insa incredintarea minorului si in sistemul nostru de drept era functionala, mai functionala decat cea cu stabilirea domiciliului minorului la o adresa fixa.In practica, tatii nici nu prea obtineau program de vizita decat daca dovedeau ca merita cu prisosinta si dupa o judecata apriga.Cei care obtineau un drept de vizita se puteau considera privilegiati.
Cei care nu cereau program de vizita in procesul de divort de regula nu primeau drept de vizita decat daca se judecau de-a dreptul exceptional.
In prezent, tatii pot obtine drept de vizita si daca se trezesc sa ceara program de vizita dupa 5 ani...de cand trebuia sa o faca...in mod normal...

O problema este si aceea ca, fata de sistemul comunist unde mama ramanea cu copilul in casa in 99% din cazuri si unde stabilitatea locuintei era ceva care era sigur in majoritatea covarsitoare a cazurilor, existand si o stabilitate a locului de munca, in noua ordine sociala, asa zis democratica si in conditiile in care locul de munca a devenit ceva incert au aparut anumite idei care au generat autoritatea parinteasca comuna si prezumarea ei inlaturandu-se custodia exclusiva prezumata.
Deci, o inversare a regulilor de drept fata de vechile reglementari si interpretari din practica judiciara anterioara anului 1995 unde si culpa in divort putea duce la pierderea copilului.
In prezent, sotul vinovat de divort nu mai este sanctionat asa cum era in trecut, in sensul ca pierdea copilul.Mamele doar asa puteau pierde incredintarea minorului pentru ca incalcau regulile sociale de viata comuniste care interziceau destramarea familiei si despartirea acesteia.Adulterul desi era prevazut in legea penala nu au existat condamnari efective si pentru ca era excesiv de greu de probat.Si in SUA exista adulterul in aceleasi conditii ca in fostul URSS si in Romania.

Acum este insa mai mult haos in justitia de dreptul familiei.

S-au copiat niste reguli de drept fara a fi gandite in detalii concrete.

Datorita jurisprudentei CEDO s-a ajuns la modificarea legislatiei si la conferirea de drept prin lege la ceva care adesea nu este bun, custodia comuna si obtinerea excesiv de greu a custodiei exclusive ( a autoritatii parintesti exclusive).

Cel mai criticabil aspect in actuala legislatie este neexercitarea dreptului la legaturi personale cu minorul care exista conferit prin hotarare judecatoreasca si lipsa oricarei sanctiuni.Din acest motiv, se poate ajunge lesne la abuz de drept din partea parintelui care are dreptul la legaturi personale cu minorul dar nu il exercita.Prin lipsa oricarei sanctiuni inteleg modificarea hotararii judecatoresti care confera dreptul la vizita in sensul de a fi restrans sau chiar eliminat judecatoreste.

Jurisprudenta CEDO incurca insa pe acest aspect pentru ca se tinde a se considera ca este in interesul suprem al minorului ca sa aiba legaturi cu parintele sau chiar si daca acesta are o atitudine de nepasare, sicanatorie sau pur si simplu o foloseste ca si abuz de drept.
Sicanarea si abuzul de drept poate avea loc prin nerespectarea hotararii judecatoresti de catre el, prin neprezentarea la programul de vizita.
Legea nu tine cont si de drepturile celuilalt parinte facandu-l practic subordonat parintelui care trebuie sa exercite programul de vizita.

Revenind la incredintare si la stabilirea domiciliului minorului la unul dintre parinti, de lege ferenda, consider ca s-ar impune ca parintele care nu solicita a avea legaturi personale cu copilul in cadrul procesului de divort sau in caz de despartire in fapt mai mult de 6 luni in cazul concubinilor, sa duca la pronuntarea unei hotarari judecatoresti pe custodie exclusiva si nu la o hotarare pe custodie comuna, asa cum este legea actuala sau cum se interpreteaza in prezent.

Esential este dreptul de vizita care trebuie respectat si nu hartuirea permanenta a parintelui la care se afla in fapt copilul.Dupa parerea mea, nu s-ar incalca cu nimic jurisprudenta CEDO daca s-ar modifica legea in acest sens ori daca jurisprudenta nationala ar ajunge spre o asemenea interpretare a legii.

Avocat Claudiu Lascoschi

Domnul Lascoschi are mare dreptate. S-a dorit o îmbunătăţire a legislaţiei, o responsabilizare a tatilor , în general, fiindcă practica de decenii a demonstrat sustragerea acestora de la responsabilitatea de a se ocupa de copiii pe care i-au conceput.
Din nenorocire, din grabă sau din proastă documentare, a ieşit o cacealma, în loc să servească interesul superior al copilului, legea serveşte interesul superior al părintelui nerezident, în majoritate tata şi a mărit numărul conflictelor post divorţ dintre foştii parteneri.
În primul rând, responsabilitatea EGALĂ a părinţilor în cazul autorităţii părinteşti comune trebuie să acopere toate componentele de bază ale obligaţiilor părinteşti, care constau în asigurarea condiţiilor materiale pentru creşterea, protejarea şi educaţia minorilor, administrarea bunurilor sale, asigurarea rezidenţei şi relaţiile personale ale minorului.
Ori, în legislaţia românească, nu se asigură îndeplinirea acestor cerinţe, în mod egal, de ambii părinţi.
Dacă pentru o nerespectare al unui program de relaţii personale, un părinte nerezident poate acţiona împotriva părintelui rezident pe cale penală şi civilă, care componentă reprezintă o infimă parte a responsabilităţii părinteşti, pentru celelalte componente, ca asigurarea mijloacelor materiale şi asigurarea rezidenţei, statul protejează părintele nerezident, prin marea bunăvoinţă faţă de cei ce nu-şi respectă obligaţia de intreţinere şi care nu respectă programul de relaţii cu propriul copil, program cerut de ei înşişi.
Este inadmisibil să propagăm EGALITATEA în drepturi, dar nu şi în obligaţii.
Un copil nu se hrăneşte cu program de relaţii, rechizitele nu le cumpără programul de relaţii, dar nici hainele şi nici încălţările nu sunt compensate de programul de relaţii cu copilul.