Divort copil mic

Buna ziua.
O sa spun o poveste.

Sunt casatorita de cativa ani. Impreuna cu sotul avem un copil de 1 an si 3 luni, un apartament cumparat prin prima casa, o masina achizitionata in timpul casatoriei.
Am stat o perioada in chirie, insa toate lucrurile pe care le aveam eu atunci, cumparate de mine inaintea casatoriei, mobilier si electrocasnice le.am donat, ca ne.am mutat la casa noua si am vrut amandoi sa cumparam altele noi.

Prin 2013 am vrut sa divortam la cererea mea, ulterior a fost si el de acord. Am mers la primaria unde ne.am casatorit civil, insa dupa 30 de zile de gandire el s.a razgandit in urma discutiilor avute cu familia. Am vrut sa divortam deoarece era f violent si nu am mai suportat, atat jignirile, cat si loviturile, aveam certuri din nimicuri, care degenerau ca nu.si putea pastra calmul, in rest era ok, atata timp cat totul era cum dorea el. La momentul respectiv am considerat ca mai bine ne oprim atunci, decat sa mai facem si copii pe care sa.i chinuim, plus ca locuiam in chirie si totul ar fi fost mai simplu.
Singura am fost la psiholog ca simteam ca nu mai fac fata psihic, el a refuzat.
In fine, in urma tuturor discutiilor purtate cu toata familia, cu preotii ce ne.au cununat, nasii... in cele din urma am ascultat si crezut inca o data scuzele sale si m.am gandit ca poate faptul ca am mers atat de departe o sa.l faca sa constientizeze ca pot sa renunt la casnicie, la el...la tot, chiar daca aveam sa sufar si etc...


Prin 2014 sotul s.a imbolnavit, eu am renuntat la serviciu, pt ca nu ne permiteam o persoana care sa ii fie lui mereu la dispozitie 24/24h. Oarecum m.am simtit obligata sa am grija de el, fiind sotia lui. Ca am abandonat ideea de divort.Si nu a fost usor sa strangi din dinti cand auzi doar reprosuri si inconveniente si sa incerci sa le pui pe seama durerilor si medicamentelor. Dar am ales: era sotul meu, datoria mea ca sotie era sa ii fiu alaturi cum pot mai bine.( azi nu mai recunoaste in niciun fel).
Tot pe atunci s.a operat...acum e bine.
Dupa ce s.a operat a incetat sa mai fie violent fizic, ca daca facea o miscare brusca avea dureri.
La fiecare pas i.am fost alaturi si am suportat cu brio toate gandurile si interpretarile si reprosurile..( daca eram obosita, pt el insemna ca nu.l mai iubesc, ca nu.i dau atentia de care avea nevoie cand avea nevoie; daca il imbratisam si.l sarutam, eram sufocanta..etc). Din punctul lui de vedere, eu eram vinovata ca el s.a imbolnavit.
Am avut ocazia sa.l insel, si as fi facut.o ca sa ma simt razbunata pt toate durerile. Insa nu am facut.o. Nu pt el, ci pt mine, pt constiinta mea. Ca pana la urma eu am ales sa nu insist cu divortul, nu m.a obligat sa raman langa el.

In perioada scurta de liniste si bine, am ramas insarcinata, in 2015 am nascut si ne.am si mutat la "casa noastra". Mama mea s.a pus girant, eu nefiind angajata, a vrut sa ne ajute la credit. Eu nu m.am mai angajat, am cautat, dar unde gaseam nu.i convenea lui, nu era impotriva faptului ca vreau sa lucrez, ci a programului si salariului pe care le.as fi avut. Considera ca nu se merita si mai bine am grija de casa si de el. A vrut sa ma angajez pe hartie la firma cumnatei mele(surorii lui), dar asa nu am vrut eu.
Am nascut, eu nu am beneficiat de nici un ban de nicaieri, el a fost cel care a depus dosar pt insertia de 500 ron si alocatie. El primeste pe card toti banii care ne intra in casa.
Eu imi vad linistita de copil si treburi casnice, desi ma simt ca intr.o cusca. Am asteptat sa se insanatoseasca el, acum astept sa creasca bb suficient sa pot lucra, sa socializez si eu. Imi iubesc enorm copilul, dar faptul ca vreau sa realizez ceva si cu viata mea pt sotul meu este un subiect tabu. El, in sfarsit era incantat. Se comporta bine cu copilasul, doar ca a inceput sa.si piarda rabdarea. Atat cu mine, cat si cu bb cand plange sau se trezeste peste noapte din cauza vreunui disconfort.
Prin prisma serviciului, pleaca in delegatii cate o luna, doua aprox. Poate e urat din partea mea, dar cat e plecat in delegatii ma simt ff linistita, pot gandi limpede. Si realizez ca nu stiu cum am rezistat atata timp criticata in continuu. Nu sunt nici eu perfecta, am cred toate defectele din lume, dar m.am straduit pe cat posibil sa fac totul cat pot de bine. Ce am stiut ca m.ar durea pe mine, am cautat sa nu fac. Si Dumnezeu mi.e martor ca nu am pe nimeni, cum mai nou sunt acuzata. Doar ca am inceput sa nu mai fiu de acord in toate privintele, am prins curaj sa spun lucrurilor pe nume si multe nu.i sunt pe plac. Au inceput din nou jignirile, reprosuri gaseste din orice, acum nici ca mama nu sunt buna, ba am primit si.o palma de curand. Pe motiv ca nu am platit o factura desi el mi.a dat bani. Recunosc, am uitat si am fost deconectati de la internet. Stau zi de zi cu bb si nu reusesc sa tin casa luna sau sa.i gatesc zi de zi, aici am minus, nu sunt mare bucatareasa. Ma simt epuizata fizic si psihic, plus ca uneori bb raceste, face febra...etc. iar el spune ca nu.l ingrijesc eu bine.

Nu stiu daca gandesc limpede, dar cred ca as fi mai linistita daca ne.am separa. Problema e ca mi.e teama sa nu.mi pierd copilasul. Eu momentan nu am niciun venit, sunt o intretinuta, vorba sotului meu. Serviciu o sa.mi gasesc, pt ca orice ar spune, vreau sa lucrez. Persoane diverse spun ca sa mai am rabdare sa faca bb 2 ani. De preferat as prefera sa creasca cu ambii parinti, ca asa e mai bine pt copii Dar simt ca nu mai fac fata.
Nu stiu cum sa procedez ca sa fie bine pt copil in primul rand, dar si sa fiu linistita. Eu as vrea sa dau divort, dar am temeri in ceea ce priveste custodia copilului si faptul ca nu stiu ce serviciu imi voi gasi si daca ii voi putea oferi eu toate cele necesare.
Tinand cont de intreaga poveste, ce ma sfatuiti?

Scuzati povestea lunga, potrivita pt site.uri de consiliere psihologica mai degraba.