Rabindranath Tagore - Ofranda lirica
Gitanjali
I
Tu m-ai facut nesfârsita, asa a fost placut naintea Ta:
o gingasa cupa ce-o deserti
si o-ndestulezi mereu cu proaspata viata,
Un flaut de trestie sunând pe dealuri si prin vai,
melodii vesnic noi suflând peste ele.
La nemuritoarea-Ti atingere,
inima-mi îmbatata inunda si-n valuri de nespus
se revarsa.
Pentru daru-Ti nesfârsite, ca sa pot eu a primi,
am doar mâinile-astea strâmte. Si timpurile trec
si Tu-mi daruiesti si mereu ramâne loc pentru a umple.
II
Cand îmi poruncesti sa cânt, ma semetesc de trufie;
dar privesc spre faţa Ta, si lacrimile-mi umplu ochii.
Tot ce-i aspru si urât din viata mea
se preface-n armonie
şi adorarea mea îşi deschide aripile,
ca o pasare bucuroasa în zboru-i pe mare.
Stiu ca îti place cântecul meu.
Stiu ca, drept cântaret, am învoire-n faţa Ta.
Cântul meu într-aripat ajunge la picioarele Tale
pe care nu mai nadajduiam sa le ating.
Beata de bucuria asta de-a cânta, îmi pierd firea
şi Te numesc prieten, pe Tine, Dumnezeul meu
III
Dar cum Tu însuţi cânţi, Stăpâne, eu asta nu mai ştiu.
Si-ascult mereu în tacuta uimire.
Lumina muzicii Tale lumineaza lumea.
Suflarea vietuitoare a muzicii Tale se rostogoleste
din cer în cer.
Sfintitul val al muzicii Tale peste zidurile de piatra
lumineaza si inunda.
Inima-mi doreste sa se-nlantuie cântului Tau,
dar geme-n van catre cuvânt.
Aş vorbi...
Dar nici-un cuvânt nu ia fiinţa pe limba mea
şi plâng ruşinata.
Ah! Tu mi-ai robit inima, Stapâne,
în apele nesfârşite ale muzicii Tale!
IV
Viaţa vieţii mele, mereu ma voi sili
sa-mi pastrez trupul curat,
stiind ca pe fiecare madular odihneste
atingerea Ta de viata datatoare.
Mereu ma voi sili sa pazesc
de toata înselaciunea cugetul meu,
ştiind că Tu eşti Adevarul
care desteapta lumina minţii-n sufletul meu.
Mereu ma voi sili sa frâng rautatea inimii mele
si sa tin în floare iubirea mea, stiind ca ai locasul Tau
în cel mai ascuns altar al inimii mele.
Iar truda mea va fi sa Te descopar prin faptele mele,
stiind ca puterea Ta îmi da tarie sa lucrez.
VI
Culege aceasta floare, ia-o repede!
Sa nu se ofileasca si-n praf sa se destrame!
Daca nu are loc în Coroana Ta,
cinsteste-o cu mâna Ta, culege-o!
Mă tem ca ziua se sfârseşte, stând Tu la îndoiala
si timpul ei trece.
Desi culoarea-i e ascunsa si mirosul ei usor,
ia aceasta floare-n slujba Ta si culege-o cât este-n
timpul ei!
VII
Cântul meu si-a despuiat podoaba. Eu nu mai pun
trufie-n el. Podoabele-ar împiedica unirea noastra,
s-ar pune-ntre noi si foşnetul lor ar acoperi glasul Tau.
Mândria-mi de poet moare de rusine la vederea Ta.
O! Stapâne-Poet, m-am asezat la picioarele Tale!
Ca sa fie viaţa mea simpla si limpede,
un flaut de trestie pe care-l umpli cu muzica Ta.
IX
0, nesimtitoare ce vrei sa te porti chiar pe umerii tai!
O, cersetoare, ce vii sa cersesti la propria-ti poarta!
Arunca poverile tale în mâinile Celui ce poarta toate
si n-arunca privire de regret în urma.
Dorinta ta stinge lumina
mai iute ca s-o stinga suflarea Lui.
Pofta ta-i necurata si patata; nu primi darul ei!
Astfel vei putea sa-ţi oferi dragostea sfânta.
X
Aici e tronul Tau, aici odihnesc picioarele Tale:
unde traieste cel sarman, cel farâma si pierdut.
Daca m-as ispiti sa m-aplec spre Tine,
închinarea mea n-ar ajunge la smerenia unde odihnesc picioarele Tale: lânga cel sarman, cel farâma si pierdut.
Unde nu sta niciodata trufia, acolo stai Tu în camasa umilului:
lânga cel sarman, cel farâma si pierdut.
Inima mea nu va gasi niciodata calea unde tii Tu însotire celor fara-nsotitor: lânga cel sarman, cel farâma si pierdut.
XI
Arunca mataniile, lasa cântecul si psalmii tai!
Pe cine crezi tu ca slavesti
în ungherul unui templu-nchis?
Deschide ochii si vezi ca Dumnezeu nu e acolo!
El e acolo unde plugarul lucreaza pamântul aspru
şi pe santierul unde trudeste pietrarul.
Este cu ei pe soare si pe furtuna, vesmântul Lui
e plin de praf.
Leapada mantia cucernica, coboara-n praf, ca El!
Libertatea? Unde crezi tu ca afli libertatea?
Stapânul nostru n-a împovarat faptura Lui.
El s-a legat de noi pentru totdeauna.
Iesi din cugetarile tale si lasa florile si tamâierile!
Vesmintele tale se rup si se pateaza si ce-ti este?
Du-te sa te unesti cu El
şi tine-te de El, în truda si-n sudoarea fruntii tale!
XIII
Cântecul meu n-a rasunat pâna acum.
Mi-am trecut zilele strunind si destrunind lira.
N-am putut sa aflu ritmul cel drept,
cuvintele nu s-au întâlnit;
ramâne numai dorinţa în inima mea.
Floarea nu s-a deschis, numai vântul suspina peste ea.
Nu I-am văzut faţa, nu mi-am plecat urechea
la cuvântul Lui;
I-am auzit numai paşii uşori prin faţa casei.
Toată viaţa mi s-a scurs pregatindu-I tronul în casa mea,
dar lampa nu s-a aprins ca sa-L îmbii sa intre.
Trăiesc numai cu nadejdea sa-L vad,
dar înca nu L-am întâlnit.
XIV
Dorintele-mi sunt multe si plângerea mea
vrednica de mila
si întorcându-ti aspru faţa Ta, ma cruti mereu;
si aceasta aspra bunatate s-a urzit
de-a lungul întregii mele vieti.
Zi dupa zi ma faci vrednica de marile daruri simple
pe care le împrastii spre mine: cerul si lumina,
trupul si viaţa si sufletul
- pazindu-ma de primejdiile poftelor nemasurate.
Uneori întârzii plângând; ma destept si zoresc
în cautarea tintei mele; dar atunci,
crud Te ascunzi de la faţa mea.
Zi dupa zi ma faci vrednica de primirea Ta deplina;
întorcându-ti faţa mereu de la mine, ma cruti
de primejdiile celui slab, de pofta nemasurata.
XV
Sunt aici ca sa-ti cânt melodii.
În palatul Tau am si eu un colt al meu.
Sunt fara nici o fapta-n lumea Ta,
viata mea se-mprastie-n acorduri fara sir.
Când, pentru închinarea muta, în templu-ntunecat
la miez de noapte, va bate ceasul,
porunceste-mi Stapâne si ma voi ridica sa-Ţi cânt!
Când, în aerul diminetii, va fi strunita harfa de aur,
binevoieste sa poruncesti starea mea!
XVII
Astept numai dragostea pentru a ma lasa în mâinile Lui.
De aceea e asa de târziu,
de aceea m-am facut vinovata de-atâtea.
Oamenii vin cu legile si poruncile lor ca sa ma lege,
dar eu le scap totdeauna;
caci astept numai dragostea pentru a ma lasa
în mâinile Lui.
Unii îsi clatina capul si ma numesc nepasatoare;
nu ma îndoiesc ca au dreptate.
Ziua de târg a trecut si zarva s-a sfârsit;
cei ce ma învinuira zadarnic, s-au întors cu mânie.
Astept numai dragostea pentru a ma lasa în mâinile Lui.
XVIII
Norii se bulucesc peste nori, se întuneca.
Dragoste, de ce ma lasi Tu sa astept
atât de singura la poarta?
In babilonul muncii eu sunt cu gloata;
dar în aceasta-ntunecata zi, singura, nu nadajduiesc
decât spre Tine.
Daca Tu nu-mi descoperi faţa Ta, daca ma lasi afara,
nu stiu cum voi trece peste aceste lungi, ploioase ceasuri.
Ramân sa contemplu marea întunecare a cerului
si inima-mi plângând da târcoale ca vântul fara odihna.
XX
Sufletul meu ratacea neputincios în ziua
în care se deschise floarea de lotus. Cosul meu
era gol si floarea ramase parasita.
Uneori înca si o tristete se abatea peste mine; tresaream
în vis si simteam urma gingasa a unei miresme straine
în vântul din sud.
Aceasta dulceata îmi îmbolnavea inima de dor;
mi se parea ca simt suflarea fierbinte a verii
tânjind spre împlinire.
Nu stiam ca-i atât de aproape, e a mea, ca gingasia
desavârsita înflorise din adâncurile inimii mele.
XXV
In noaptea asta de sfârseala, îngaduie
sa ma las fara lupta somnului si sa odihnesc în Tine
credinţa mea.
Îngaduie ca duhul meu vlaguit sa nu trudeasca
aducându-ti închinare nevolnica.
Tu esti Cel ce tragi valul noptii pe ochii osteniti ai zilei,
ca sa-i înnoiesti privirea la desteptare, într-o mai proaspata
stralucire.
XXVI
A venit sa se aseze lânga mine si nu m-am desteptat.
El a venit când noaptea era blânda; avea harfa în mâna
si visele mele au frematat toate de melodiile Lui.
Vai, de ce noptile mele toate-s pierdute astfel?
De ce scapa El mereu vederii mele?
XXVII
Lumina! Unde este lumina?
Ea sa-nvie oare focul rosu-al dorului?
Iata faclia, dar fara tremurul flacarii;
asta-i soarta ta, inima mea?
Moartea, ah, pentru tine ar fi mult mai buna!
Goliciunea bate la usa ta; vesteste ca stapânul Tau
vegheaza si te cheama la întâlnire în noapte.
Cerul este acoperit de nori si ploaia nu mai înceteaza.
Nu stiu ce se rascoala în mine, nu stiu ce vrea sa spuna.
Lumina brusca a unui fulger îmi aduce în ochi
un întuneric mai adânc
si inima mea cauta bâjbâind poteca
spre locul unde muzica noptii ma cheama.
Lumina, ah, unde este lumina?
Sa-nvie ea focul rosu al dorului!
Tuna si vântul se napusteste urlând, strabatând
vazduhul. Noaptea este neagra ca ardezia.
Viaza cu viata Ta faclia iubirii!
XXVIII
Aspre sunt piedicile mele si inima-mi slabeste
când încerc sa le trec.
Nu am nevoie decât de slobozenie, dar mi-e rusine
s-o nadajduiesc.
Sunt sigura ca o nepretuita bogatie este în Tine
si Tu eşti prietenul meu, dar nu am curaj
sa-mi curat camara
de toate gunoaiele care o umplu.
Vesmântul care ma înveleste este un linţoliu de praf
si de moarte; îl urasc, dar îl cuprind cu drag.
Datoriile mele sunt mari, slabiciunile multe,
rusinea grea si ascunsa;
si totuşi, când vin sa cer ceva, tremur de teama
ca plângerea mea nu va fi împlinita.
XXIX
Chiar numele îmi este temnita,
unde cea pe care-o ferec plânge.
Fara încetare trudesc sa înalt în jurul meu zidul, şi,
în timp ce el se înalta spre cer,
în umbra lui nu mai zaresc fiinta mea adevarata.
Ma trudesc cu acest perete înalt; de teama oricarei gauri,
îl cârpesc cu praf si nisip si,
în grija mare pentru numele meu,
nu mai zaresc fiinta mea adevarata.
XXXVI
Aşa ma rog Ţie, Doamne:
bate din radacina lepra inimii mele!
Da-mi puterea sa-mi port usor necazurile si bucuriile,
Da-mi puterea sa-mi port dragostea bogata în slujiri,
Da-mi puterea sa nu ma lepad de cel sarac
si sa nu plec genunchiul în fata puterii neruşinate,
Da-mi puterea sa-mi înalţ sufletul
peste nalucile acestei lumi,
Si da-mi puterea sa-mi supun cu dragoste puterea mea
vointei Tale!
XLI
M-am asezat pe iarba, contemplu cerul si visez
la minunatia fara veste a venirii Tale:
cu totul in licariri, cu aripi de aur batând în jurul carului,
si ei pe marginea drumului cu gura cascata, vazându-Te coborând din jilţ, ridicând din praf si aşezând lânga Tine pe aceasta sarmana fata în zdrente, tremurând toata
de rusine si de mândrie, ca o liana în vântul verii.
Dar timpul se scurge si eu tot nu aud vuietul carului
Tau de lupta. Alaiuri numeroase trec,
ducându-se repede într-o galagie triumfala.
Numai Tu Te îndârjesti sa ramâi în întuneric si în spatele
tuturor? Numai eu ma îndârjesc sa astept, sa plâng,
sa-mi ostenesc inima cu nadejdea zadarnica?
XLIII
Era o zi obişnuita, nu eram pregatita de oaspeti.
Intrând nestiut în inima mea, ca un necunoscut oarecare,
Regele meu, ai însemnat cu pecetea vesniciei
clipele vietii mele trecatoare.
Azi îmi port ochii pe ele si vad pecetea Ta,
le aflu zacând în praf, împrastiate, uitate
printre lucrurile si necazurile zilnice.
Tu n-ai râs de petrecerea-mi copilareasca,
şi paşii pe care-i auzeam odinioară în casa mea
sunt chiar aceia ce răsună din stea în stea.
XLVI
De câtva timp, la întâlnirea noastra Tu vii mereu
mai aproape. Soarele Tau si stelele Tale
nu vor putea sa Te tina ascuns de mine mereu.
În multe seri si dimineti, fosnetul pasilor Tai
se face auzit;
solul Tau a venit în inima mea si m-a chemat tainic.
Nu stiu de ce viaţa mea e azi tulburata de tot
si o bucurie frematânda goneste prin inima mea.
Parca a venit timpul sa sfârsesc eu truda, si, simt usor
în aer mireasma dulcii Tale prezente.
L
Mergeam cersind din poarta-n poarta, pe drumul
spre sat, când trasura Ta de aur aparu de departe
ca un vis fermecat, si ma minunai de cel ce era
Rege al regilor!
Nadejdile mele se înaltara, si socoteam:
s-au sfârsit zilele rele! Stateam gata în asteptarea
milosteniilor si bogatiile revarsate peste tot!
Trasura se opri unde ma aţineam eu. Privirea Ta
cazu asupra mea si ai coborât cu un zâmbet.
Simtii ca norocul vietii mele venise, în sfârsit!
Atunci, deodata, ai întins mâna si ai zis:
"Ce ai sa-mi dai?"
Ah, ce joc regesc!
Sa întinzi mâna cerşetorului, ca sa cerşeşti!
Ma rusinai si ramasei nedumerita;
în sfârsit, din traista mea am scos încet o samânţa
de grâu
si ti-am dat-o:
Dar, ce mare-mi fu mirarea,
când, la sfârsitul zilei, deşertându-mi traista, gasii
o samânta de aur în gramada celorlalte!
Atunci am plâns amar si-am cugetat:
cum n-avui inima sa-ti fi dat tot ce-am avut!
LII
Voiam sa-ti cer, dar n-am îndraznit,
cununa de trandafiri ce o purtai la gât.
Am asteptat dimineata ca Tu sa fi plecat, sa aflu în patul
Tau o urma. Si, ca o cersetoare, adulmecai
ceea ce nu fu decât o petala ratacita.
Saraca de mine! Ce am aflat?
Ce zalog a lasat dragostea Ta?
Nici floare, nici sticla de parfum, nici arome.
E spada Ta, puternica, scânteind ca o flacara,
fulgerând ca un tunet.
Lumina proaspata de dimineata patrunse prin fereastra pe patul Tau. Pasarea dimineţii ciripeşte şi întreaba: "Femeie, ce-ai aflat?" Nu-i nici floare, nici aromate,
- Doamne, e groaznica Ta spada!
Admir si ma uimesc, ce dar mi-ai facut?
Nu gasesc nici un loc unde s-o ascund.
Mi-e rusine sa o port, slaba cum sunt,
si ma ranesc cu ea când o strâng la piept. Totusi
trebuie sa port, chiar ca povara, cinstea darului ce mi-ai facut.
De acum înainte nici o teama nu voi mai cunoaste
în aceasta lume, si în certurile mele
Tu vei ramâne biruitor.
Mi-ai lasat moartea drept tovaras si o voi încorona
cu viata mea.
Spada Ta este cu mine ca sa-mi tai legaturile
si nici o teama nu voi mai cunoaste în aceasta lume.
De acum înainte, renunt la orice împopotonare copilareasca. Rege al inimii mele, eu nu voi mai cunoaşte asteptarea si plânsul, doar cumpatarea si purtarile placute.
Mi-ai dat spada drept podoaba;
ce sa fac eu acum cu gatelile de papusa?
LIV
Nu-ti ceream nimic, nu-ti suparam urechea cu numele
meu. Când m-ai parasit, am ramas fara cuvânt.
Eram singura lânga izvor, unde copacii poarta o umbra
piezişa si femeile se întorceau acasa,
dupa ce-si umplura pâna-n buza
brunele ulcioare de pamânt.
Ele ma chemau si strigau: "Vino cu noi, dimineata trece,
în curând e amiaza!" Dar eu întârziam înca,
pierduta în visari.
N-am auzit pasul Tau când ai venit.
Ochii-Ţi erau tristi când odihnira asupra-mi, vocea
ostenita, când mi-ai zis încet de tot:
"Sunt un drumeţ însetat!".
Lepadai visele si varsai apa din ulcior în palmele Tale
împreunate. Frunzisul fremata deasupra noastra,
în umbra cânta cucul si mirosul florii de babla
ne ajungea de la cotul drumului.
Am ramas muta, coplesita de rusine,
când m-ai întrebat de nume.
Intr-adevar, ce facusem, ca sa-ti aduci aminte de mine?
Dar gândul ca am putut sa-ti potolesc setea îmi mângâie inima într-o învaluire gingasa. Ceasul diminetii a trecut,
pasarile scot tipetele lor egale,
frunzisul de neem freamata deasupra mea;
ramân nemiscata si ma îngândurez.
LVI
Si astfel, bucuria pe care o iei întru mine
este atât de bogata.
Si astfel, ai coborât la mine.
O, Doamne, Stapân al cerurilor, daca n-as fi eu,
unde ar locui dragostea Ta?
Tu m-ai luat partasa la bogatia Ta. In inima mea
se rasfata desfatarea voii Tale nesfârsite.
Prin viata mea se-ntrup neîncetat vointa Ta.
Si iata de ce, Tu, Rege al regilor, te-ai împodobit
cu frumusetea, ca sa-mi robesti inima.
Si iata de ce, dragostea Ta însasi se mistuie
în dragostea iubitei Tale; si Te arati
unde unirea celor doi este desavarsita.
LVII
Lumina! Lumina mea! Lumina umplând lumea,
lumina, sarut al ochilor, dulceata a inimii, lumina!
Ah, lumina straluceste în mijlocul vietii mele!
Prea-Iubitul meu,
dragostea mea rasuna sub bataia luminii.
Cerurile se deschid, vântul se napusteste,
un zâmbet a strabatut pamântul.
Pe oceanul de lumina, Prea-Iubitul meu,
fluturele îsi deschide aripile.
Creasta valurilor de lumina straluceste
de crini si iasomie.
Lumina, o, Prea-Iubitul meu, împraştie aur peste nori,
ea revarsa din belsug nestemate.
O bucurie mare se leaga din frunza-n frunza,
o, Dragostea mea, o, bucurie fara margini!
Fluviul cerului si-a inundat malurile,
tot valul de bucurie s-a revarsat afara!
LIX
Da, stiu bine, aceasta-i dragostea Ta,
o, Iubitul inimii mele:
aceasta lumina de aur ce joaca pe frunze,
norii lenesi care luneca pe cer si zefirul trecator
ce-si lasa boarea pe fruntea mea.
Ochii mei s-au spalat în lumina diminetii:
e vestea Ta inimii mele.
Faţa Ta se pleaca din marea-i înaltime, ochii Tai
s-au cufundat în ochii mei si la picioarele Tale
bate inima mea.
avocatnet.ro explicăm legislația
justitiarul3 
BX 
Flavyta