Intr-o Decizie CCR referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. c) din Codul penal, s-a retinut:
Leziunile care au produs o dizarmonie la nivelul feței care nu poate fi ștearsă printr-o intervenție chirurgicală, putându-se numai ameliora aspectul cicatricilor, constituie un prejudiciu estetic grav și permanent.
Caracterul de permanență a prejudiciului estetic la care fac trimitere dispozițiile legale presupune o consecință posttraumatică care nu este susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală, nici ca urmare a vreunei intervenții medico-chirurgicale, nu se va mai putea obține remedierea.
Gravitatea prejudiciului estetic, constă în schimbarea înfățișării normale a unei persoane într-una neplăcută, respingătoare, într-o desfigurare (schimbarea aspectului feței), în deformare (schimbarea formei corpului) sau în mutilare (desprinderea unei părți din corp).
Astfel, „prejudiciul estetic grav” sau „sluțirea” (termen prevăzut de art. 182 alin. 2 teza a IV-a din Codul penal din 1969) reprezintă modificarea morfologică sau estetică a aspectului fizic natural al persoanei, de natură a-i crea un prejudiciu fizic real și evident, independent de posibilitatea – lipsită de certitudine – de ameliorare prin metode chirurgicale și de durată. Așa fiind, Curtea constată că înfățișarea fizică a persoanei se constituie într-un drept subiectiv care poate fi atins când se comite infracțiunea de vătămare corporală, iar când repararea nu mai poate avea loc pe cale naturală, individul afectat percepe desfigurarea ca fiind cauza suferințelor sale psihice, conștientizând nu numai infirmitatea, ci și consecințele acesteia, respectiv compasiunea sau dezgustul celor cu care vine în contact, ceea ce duce la retrăirea evenimentelor cauzale.