Directiva are caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare (unul singur, mai multe sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, dar lasă autoritățile naționale să aleagă forma și metodele. Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere (numit și „măsură națională de punere în aplicare”) în dreptul intern, care adaptează legislația națională conform obiectivelor definite în directivă. Cetățeanului nu i se conferă drepturi și nici nu i se impun obligații decât după ce actul de transpunere a Directivei este adoptat. Statele membre dispun, pentru transpunere, de o anumită flexibilitate care le permite să țină cont de specificul național. Transpunerea trebuie să se efectueze în termenul stabilit de directivă. Atunci când transpun directivele, statele membre garantează efectul util al dreptului Uniunii Europene, conform principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) din TUE.
În principiu, Directivele nu sunt direct aplicabile, dar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât totuși că unele dispoziții ale Directivelor ar putea, în mod excepțional, să producă efecte directe într-un stat membru, fără ca acesta să fi adoptat deja vreun act de transpunere, dacă se reunesc următoarele condiții: (a) transpunerea în dreptul intern nu a avut loc sau s-a efectuat incorect; (b) dispozițiile Directivei sunt necondiționate și suficient de clare și precise și (c) dispozițiile Directivei conferă drepturi persoanelor.
[ link extern ]