Omul de langa noi...

ATENTIE: Omul de langa noi are si inima!! ::love:
Intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din imprejurimi. Nu dupa multa vreme, in jurul lui s-a strans o mare multime de oameni si toti ii admirau inima, care era intr-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord, ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata.
Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea. Cand, deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:

- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele.

Oamenii din multimea stransa in jurul tanarului au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui.

Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice, locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba, mai mult, din loc in loc, lipseau bucati intregi din inima concurenta, rani larg deschise, inca sangerande.
“Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa?”, isi sopteau uimiti oamenii. Tanarul, dupa ce examinase atent inima batranelului, si-a ridicat privirea si i-a spus razand:

- Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea - este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.

- Da, a spus bland batranelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea - rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb, o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult, deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine.
Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre - a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se ntoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor.
Intelegi, acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? - a incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul.

Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batranel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande. Batranul i-a primit bucata pe care a pus-o in inima lui. A rupt, apoi, o bucata din inima brazdata de cicatrice si a completat inima tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranelului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.

Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept. O inima perfecta, dar lipsita de frumusete…

Inima ta cum este? O poti imparti cu altii?:hugall:

L-am gasit pe jos, in magazin...Mi-a fost teama sa-l las vreunei vanzatoare, daca nu ajunge unde ar trebui? L-am deschis ca sa gasesc o adresa, un numar de telefon, un semn al apartinatorului. Multi bani! Cum sa-i numar, asa, in vazul tuturor? Cred ca facuse un imprumut sau avea un salariu mare. Si eu...Bine ca mi-am platit facturile,n-am datorii, sunt o norocoasa! Pe omul asta nu parea sa-l fi lovit tsunami-ul celor 25%...sau mai mult, ca doar Ei se pricep de minune la calcule. Noroc cu buletinul, ce bine ca il tine "la purtator", nu ca mine: prin geanta maro, in buzunarul vreunei geci sau la pagina 127 din "Psihologia varstelor". Bloc turn, nu departe de magazin, o alee fara copaci, ca s-au taiat pentru a se face loc parcarii frumos betonate si cu borduri sanatoase, adevarate diguri. Etajul III, urc pe scari ca mi-e teama de lift, daca se rup cablurile? Totdeauna mi-a fost teama ca se reteaza vreo sarma si fac "poc!"...Ce bine ca se-aude cheia in usa, e-acasa! "Buna ziua! Ati pierdut ceva la magazinul ..." Inca gafai, am alergat pe scari, am urcat cate doua trepte si acum abia daca mai respir. N-ar strica sa ma duc la sala, dar n-am timp si nici chef. "Ce sa pierd, cucoana, la ce venisi la usa mea? Stai sa ma uit in haina!" .Simt ca ma ia cu transpiratii si nu stiu daca de la efort sau de la vorbele omului. "Portofelu', n-am portofelu', unde-i portofeluuu! Il gasasi tu? Da-l in coa', ca am banii lu' fiu' meu si asta ma omoara daca-i pierd banii!". Stau uluita pe presul de la intrare si-l ascult cum urla pe hol ca sa-l aud...Apare in usa: scund, indesat, parca-l stiu din vedere. La banii pe care-i avea in portofel, ar fi putut sa-si cumpere niste pantaloni...mai lungi si fara gauri. Cred ca sunt rosie ca racul, de nervi! "Da, v-am gasit...luati-l!" Usa metalica se inchise brusc in fata mea, nici "multumesc", nici...nimic! Au trecut mai bine de 3 saptamani de la intamplare, l-am mai vazut pe strada, dar n-a schitat vreun gest de multumire.Sa fie sanatos!

Am observat oare suficient de bine pe omul de langa noi?
Dar el, omul de langa noi, ne-a cunoscut oare destul de bine?
Este uluitor sa descoperi ganduri intime,proprii , nemarturisite/neimpartasite, scrise deja pe hartie de altcineva.Si inca de cine...!B-)
Merita macar sa le impartasesc si altora.Acum:

Sentimentul romanesc al isteriei
text de Mircea Cartarescu

Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el.Esti una cu toti ceilalti.
Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici
De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.
In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult.
Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte.
Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (“am cazut de acord ca nu suntem de acord” ) . Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile.
Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa.
Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara
care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere.
Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu.. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profound alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:
tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuricerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie,
perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest> chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate.
Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.
Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

Acest om-de-langa-noi, si-a facut datoria!=D>
Ne-a fotografiat in ansamblu, pentru ca fiecare sa putem sa ne desprindem din peisaj (daca ne recunoastem cumva):oops:

Constantin Ţoiu
(Pre texte)

Si iar credem…
Evenimentul a trecut neobservat, ca tot ce nu este o feroce obtinere a victoriei. Trofeul Fair-play a fost atribuit in anii trecuti ciclistului polonez Ryszard Szurkowski pentru ca si-a imprumutat bicicleta de rezerva principalului sau adversar, care avea sa castige cursa, urmat la cateva secunde de eroul intamplarii.
“Asociatia internationala a presei sportive” si organizatia UNESCO s-au unit pentru a participa la inmanarea trofeului, iar prezenta celei din urma a dat evenimentului o dimensiune planetara.
Implicatia morala a gestului, de a substitui victoriei, atat de ravnita, un act ce nu intra in practica obisnuita a intrecerilor de orice fel – si nu ne gandim numai la cele sportive – depaseste intr-atat etapa de azi a civilizatiei omenesti, incat acest Szurkowski poate sa para un “idiot”.
Trebuie sa fii un prost ca sa-ti impingi adversarul, tu, cu mana ta, spre victorie. Sa recunoastem ca vorbele acestea le-am putea rosti oricand, oricare dintre noi.
Cand suntem pusi in fata unor fapte ce nu seamana decat cu ispravile eroilor din mitologie… - aici omul practic admite orice “tampenie”, o poveste-i facuta sa fie frumoasa, copiii sa invete ce-i virtutea, pana se fac mari, pe urma vad ei care-i situatia… - ne dam seama cu mahnire ca de cele mai multe ori lupta noastra pentru un trofeu nu se deosebeste prea mult de incaierarea unor babuini pentru o nuca de cocos.
Dar… vine acest Szurkowski, marind miza. Si iar credem in constiinta rupta din stele…

In (Mai 2008) o batranica in varsta de 98 de ani pe nume Irene Sendler a murit... Dar dincolo de banalitatea acestei morti...
Irene, in timpul celui de al doilea razboi mondial, fiind de etnie germana (cetatean polonez), a cerut permisiunea sa lucreze in lagarul de concentrare pt evrei din Varsovia ca si croitoreasca sau femeie de servici. Mai tarziu s-a dovedit ca avea un motiv bine intemeiat: aflase ce intentii marsave aveau nazistii cu copiii evreilor. Asa ca, zilnic, ea scotea copiii supusi pieirii intr-o cutie de unelte sau un sac de panza groasa (pt copii mai mari) pe care le cara cu ea intr-un carucior! De asemenea, mai avea un caine dresat sa latre ori de cate ori era nevoie sa intre si sa iasa din lagar, dar mai ales pt a latra ca sa acopere scancetele copiilor ascunsi in carucior! Soldatii nu banuiau nimic pt ca era etnic german si nu aveau nimic importriva cainelului! In tot acest timp ea a reusit sa smulga din gheara mortii 2500 de copii sau bebelusi. Totusi, a fost prinsa (arestata de Gestapo, in 1943) si a fost batuta cu bestialitate de compatriotii sai, fiindu-i rupte in bataie si bratele si picioarele.
Irene a tinut o evidenta a tuturor copiilor salvati de ea, carora le scrisese numele intr-un jurnal inchis intr-un borcan si igropat in spatele casei ei. Cu ajutorul acestuia ea a incercat sa localizeze parintii copiilor care au supravietuit la sfarstiul razboiului si sa le reuneasca familiile, dar majoritatea fusesera ucisi in camerele de gazare naziste. Astfel ca toti copiii care au fost salvati de ea au fost plasati in familii adoptive sau case de copii.
Irene a fost nominalizata la Premiul Nobel pt Pace pt anul 2007... dar... nu a fost aleasa ca si castigatoare... A castigat un anume domn (Al Gore si o comisie ONU)... pt un slide show legat de Incalzirea Globala....
Acest mesaj este (si) un omagiu adus celor care au murit fara a avea vreo vina…

Ca ea au fost multi si - din fericire - mai sunt si azi.