Acreditare furnizor servicii de ocupare

Buna ziua. Ati aflat raspunsul? Urmaresc cu interes solicitarea dv.

Din păcate nu am încă vreo poziție oficială și nici vreo argumentare suficientă într-un sens sau celălalt.
Este ciudat cum unele texte de lege te lasă pradă interpretărilor oricui iar organele de control nu sunt în stare să dea o inerpretare unitară nici după ani buni de aplicare a lor.

Aniam a scris:

Buna ziua. Ati aflat raspunsul? Urmaresc cu interes solicitarea dv.

1. HG 277/2002
art. 2
(1) Serviciile specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă, denumite în continuare servicii de ocupare, constau în:
a) servicii de informare şi consiliere;
b) servicii de mediere a muncii pe piaţa interna.

(2) Serviciile prevăzute la alin. (1) sunt furnizate de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă sau de alţi furnizori de servicii din România ori proveniţi din statele membre ale Uniunii Europene sau Spaţiului Economic European, denumiţi în continuare furnizori, acreditaţi în condiţiile prevăzute de prezentele criterii de acreditare ori, după caz, supuşi procedurii de notificare.

Pe cale de interpretare, serviciile de mediere sunt atat pentru persoane din state UE , cat si pentru personea din state non-UE.

2. Registrul naţional al furnizorilor de servicii de ocupare
[ link extern ]

După cum și dvs. citați din HG 277/2002 ”alți furnizori de servicii din România ori proveniți din statele membre ale Uniunii Europene sau Spațiului Economic European, denumiți în continuare furnizori” se vede clar că furnizorii pot fi din România, UE sau SEE.
Nu-mi dau seama pe ce cale de interpretare ați tras dvs. concluzia că și persoanele la care se referă aceste servicii pot fi și din UE și din afara UE.
În lungul activității am întâlnit două curente de gândire referitoare la această speță:
1 – Intenția legiuitorului a fost să reglementeze calitatea serviciilor specializate pentru ocuparea forței de muncă române (că doar nu o fi vrut să scadă rata șomajului din Zimbabwe), oferite de furnizorii care primesc fonduri de la AJOFM-uri. Fiind bani publici, atenția trebuie să fie mare. Dar cetățeanul român este îndreptățit să primească servicii de calitate chiar dacă furnizorii respectivi nu primesc bani din fonduri publice. Așa că și aceștia trebuie să treacă prin procesul de acreditare. Dar textul de lege nu se referă la cetățeni străini. Așa că, în cazul furnizării acestor servicii numai unor cetățeni non-UE, furnizorul respectiv nu are nevoie de acreditare.
2 – Textul de lege face referire la medierea muncii pe piața internă. Așa că, atât timp cât angajatorii sunt firme române, nu contează de unde provin persoanele beneficiare ale serviciilor de mediere, furnizorul tot trebuie să fie acreditat. Deci, chiar dacă beneficiarii sunt numai persoane non-UE, furnizorul tot trebuie să obțină acreditarea conform legii 76/2002.

Grav mi se pare că autoritățile de control din județe diferite au adoptat poziții diferite iar ponderea celor două curente este relativ egală în județele în care avem experiență.
Nu pot înțelege cum, chiar dacă textul de lege este echivoc, autoritățile nu au fost în stare să adopte o practică unitară nici după atâția ani de la intrarea în vigoare.
Desigur, pentru a fi asigurat , furnizorul se poate acredita și a scăpat de stres. Dar acreditarea presupune consum suplimentar de resurse pentru o birocrație inutilă.
Și așa ajungem la practica mai extinsă a legiuitorilor noștri de a vrea să facă bine cuiva cu forța. Nu neg că intenția impunerii acestei acreditări a fost foarte bună și că trebuia asigurat un cadru în care viitori angajați și angajatori să fie siguri că primesc servicii de calitate, executate de profesioniști. Dar sporirea cheltuielilor furnizorului nu ajută prea tare la realizarea acestui deziderat.
Avem un exemplu și mai ”acid” cu legea 156/2000 care își propune protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate și în urma aplicării căreia mulți au spus: ”Dacă mă mai protejează mult, mor de foame pe aici”. Dar asta-i deja o poveste pentru altă dată.