Practica judiciarã reprezintã interpretarea legii de cãtre organele responsabile cu aplicarea acesteia. Cateva exemple în materie de tãinuire:

La analiza oricărei infracţiuni, şi pentru o mai bună înţelegere a acesteia trebuie să studiem şi practica judiciară întrucât practica judiciară reprezintă interpretarea legii de către organele responsabile cu aplicarea acesteia. Cateva exemple în materie de tăinuire:
Prin sentinţa penală nr. 1138 din 29 septembrie 1994 a Judecătoriei Găeşti, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul P.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.
Instanţa a reţinut că, la 10 decembrie 1990, inculpaţii U.M. şi S.V. s-au înţeles cu inculpatul P.D. ca acesta să-i transporte cu autoturismul său, în oraşul Găeşti, pentru a sustrage bunuri dintr-un magazin. Ajunşi la destinaţie, inculpatul P.D. a rămas în maşină, iar ceilalţi doi inculpaţi au pătruns în magazin prin efracţie şi au sustras bunuri în valoare de 146.000 lei. Cu aceeaşi maşină bunurile au fost transportate la domiciliul inculpatului L.F. şi împărţite între cei trei.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă promisiunea nu mai este îndeplinită.
Fapta inculpatului P.D. care, anterior săvârşirii infracţiunii de furt, a acceptat să-i transporte pe autori cu autoturismul său la locul faptei, a asigurat paza în timpul sustragerii bunurilor şi apoi a transportat bunurile sustrase la domiciliul unuia dintre autori, primind şi el o parte din bunuri, constituie complicitate la infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de tăinuire.
Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun provenit din infracţiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi fără o promisiune anterioară, făcută în acest sens, autorului, ceea ce nu este cazul în speţă.
În consecinţă, urmează a se schimba încadrarea juridică din infracţiunea de tăinuire, în complicitate la infracţiunea de furt calificat
Prin sentinţa penală nr. 83 din 10 februarie 1994 a Judecătoriei Vălenii de Munte, inculpatul B.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 din Codul penal.
Instanţa a reţinut că inculpatul a ajutat pe autorul unei infracţiuni de furt să valorifice bunurile sustrase.
Prin decizia nr. 216 din 31 martie 1995 a Tribunalului Prahova, pronunţată în apel, şi decizia nr. 279 din 27 iunie 1995 a Curţii de Apel Prahova, pronunţată în recurs, soluţia primei instanţe a fost menţinută.
Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta constituie infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 din Codul penal, iar nu aceea de favorizare a infractorului, este fondat.
Fapta inculpatului, de a se înţelege cu autorul unui furt, după săvârşirea de către acesta a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi de a împărţi preţul obţinut, constituie infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221, iar nu aceea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 din Codul penal. Ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni, raportate la speţă, îl constituie scopul de a obţine un folos material pe care-l urmăreşte făptuitorul, caracteristic in fracţiunii de tăinuire
Tăinuirea nefiind o formă a participaţiei, tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubiri lor, solidar cu autorul infracţiunii, decât în raport cu valoarea bunurilor ce fac obiectul tăinuirii, iar nu în solidar la acoperirea întregului prejudiciu cauzat prin infracţiune.
Prin sentinţa penală fir. 1063 din 9 octombrie 1996 a Judecătoriei Piatra Neamţ, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul A.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută în art. 221 din Codul penal şi a fost obligat la plata despăgubirilor civile în sumă de 834.000 de lei, solidar cu autorul infracţiunii de furt.
Instanţa a reţinut că, la 24 iulie 1994, inculpatul I.M. a sustras dintr-un magazin suma de 834.000 de lei din care, ulterior, a dat inculpatului A.M. 250.000 de lei, acesta din urmă cunoscând că banii provin din infracţiune.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Tăinuitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, solidar cu autorul furtului, decât în limita valorii bunurilor tăinuite şi a pagubei cauzate prin fapta sa.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a dobândit din banii sustraşi de I.M. numai o parte, şi anume suma de 250.000 de lei, cunoscând că aceasta provine din infracţiune.
Aşa fiind, instanţa trebuia să oblige pe inculpat la plata despăgubirilor, solidar cu I.M., numai în limita sumei de 250.000 de lei
Constituie complicitate la tâlhărie, iar nu tăinuire de bunuri, fapta celui care atrage, după o înţelegere prealabilă cu alţii, o persoană ce însoţeşte pe victimă, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură, pentru a putea fi atacată şi deposedată de bani, urmată de participarea la împărţirea acelor bani. Împrejurarea că inculpatul nu a comis nici un act de ajutor în timpul atacării şi deposedării victimei nu are relevanţă cât timp acţiunea sa, fără să fi fost indispensabilă, a folosit, totuşi, la comiterea tâlhăriei prin aceea că a pus victima în situaţia să rămână singură şi să nu se mai poată apăra.
Prin sentinţa penală nr. 81 din 1 aprilie 1998 a Tribunalului Prahova a fost condamnat, între alţii, inculpatul AJ. pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, b, d şi e, cu aplicarea art. 75 lit. c şi a art. 37 lit. b Cod penal.
S-a reţinut că în seara zilei de 23 decembrie 1997, fiind în înţelegere cu alţi trei inculpaţi, din care doi minori, inculpatul a invitat pe Gh. Al., care ieşise cu partea vătămată L. I. într-un bar, să consume împreună cu el bere.
După ce inculpatul a intrat cu Gh. Al. într-un alt bar, ceilalţi trei inculpaţi au urmărit pe partea vătămată şi, imobilizând-o cu un spray paralizant, au doborât-o şi au deposedat-o de suma de 460.000 lei, pe care au împărţit-o cu inculpatul A.J.
Apelul declarat de inculpatul AJ. a fost respins prin decizia penală nr. 215 din 23 iunie 1998 a Curţii de Apel Ploieşti.
Declarând recurs, acest inculpat a cerut schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire de bunuri.
Recursul nu este fondat.
Este adevărat că dobândirea unui bun, de către o persoană care cunoaşte că acel bun provine din săvârşirea unei fapte penale, constituie infracţiunea de tăinuire de bunuri prevăzută de art. 221 alin. 1 Cod penal, dar, activitatea inculpatului A.J., necontestată, de a promite celorlalţi inculpaţi că va îndepărta pe Gh. Al. de partea vătămată, ceea ce a şi realizat, a ajutat, desigur mediat, la săvârşirea faptei de tâlhărie, întrucât, deşi nu a fost indispensabilă, a folosit totuşi, la comiterea ei, prin aceea că partea vătămată a rămas singură şi nu s-a mai putut apăra atunci când a fost atacată pentru a fi deposedată de bani.
Ca urmare, recursul declarat de inculpat a fost respins
5.Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu are relevanţă dacă inculpatul a urmărit deposedarea victimei de un anumit bun mai înainte de exercitarea violenţei sau dacă urmărirea realizării acestui scop a intervenit în timpul folosirii violenţelor pentru realizarea altei finalităţi, cum este aceea de a o bate pe victimă. Tot astfel, participarea unui inculpat la lovirea şi imobilizarea victimei, concomitent cu deposedarea acesteia de bani de către un alt făptuitor, urmată de primirea unei părţi din banii sustraşi, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de tăinuire de bunuri.
Prin sentinţa penală nr. 69 din 6 aprilie 1998 a Tribunalului Brăila a fost condamnat inculpatul minor P.O. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a şi e, cu aplicarea art. 99 alin. 3 Cod penal.
S-a reţinut că în ziua de 3 mai 1997, în timp ce se afla în apropierea unui magazin din Brăila, inculpatul P.O. şi alţi doi minori (în vârstă de 13 ani şi, respectiv, 11 ani) s-au înţeles să bată pe minorul B.D. care se îndrepta spre ei. În momentul apropierii victimei, cei trei au început să o lovească, doborând-o, după care inculpatul şi unul din minori au imobilizat-o, în care timp celălalt minor i-a sustras, din buzunar, suma de 15.000 lei. Apoi, inculpatul şi ceilalţi făptuitori au fugit spre faleza Dunării, unde au împărţit banii.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 260 din 24 iunie 1998 a Curţii de Apel Galaţi.
Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire.
Recursul nu este fondat.
Pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de tăinuire, este necesar ca inculpatul să nu participe în nici un mod la săvârşirea infracţiunii ci, potrivit art. 221 Cod penal, doar să primească sau să înlesnească valorificarea unui bun, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, dacă prin aceasta a urmărit să obţină un folos material. Or, participând activ la săvârşirea faptei ce a avut ca urmare deposedarea victimei, prin violenţă, de suma de 15.000 lei, inculpatul a comis acte intrând în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie. Astfel, acţiune a sa de a lovi şi imobiliza pe victimă se completează reciproc cu activităţile celorlalţi făptuitori, al căror rezultat final a condus la deposedarea victimei de suma de 15.000 lei, care a fost împărţită între toţi participanţii.
Ca urmare, fapta inculpatului fiind corect încadrată în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a şi e, cu aplicarea art. 99 alin. 3 Cod penal, recursul a fost respins
Constituie infracţiunea de complicitate la furt, cumpărarea repetată a unor bunuri cunoscând că acestea provin din furt, deoarece promisiunea de tăinuire repetată a unor asemenea bunuri ce urmează a fi sustrase, devine complicitate în conformitate cu dispoziţiile art. 26 Cod penal.
Prin sentinţa penală nr. 286/1997 Judecătoria Timişoara a condamnat doi inculpaţi la câte 2 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 208, art. 209 lit. e şi g Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Prima instanţă a reţinut că în perioada 11 decembrie 1995 – 11 martie 1996 autori necunoscuţi au pătruns prin efracţie în mai multe unităţi comerciale, de unde au sustras bunuri, iar o parte din bunurile sustrase au fost găsite la locuinţa unuia dintre inculpaţi care le-a cumpărat de la celălalt inculpat, iar acesta la rândul său le-a cumpărat din piaţă de la persoane necunoscute, reţinându-se că ambii inculpaţi cunoşteau că bunurile respective proveneau din furt.
Apelul inculpaţilor prin care susţineau că nu sunt vinovaţi de săvârşirea faptei, a fost admis de instanţa de apel, Tribunalul Timiş, prin decizia penală nr. 1129/1997, care în baza art. 1l pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul G. A. întrucât din probele administrate nu rezultă vinovăţia, deci lipseşte unul din elementele infracţiunii, inculpatul neştiind că bunurile cumpărate de la celălalt inculpat sunt furate, iar cu privire la inculpatul T.G. a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod penal, căci din probele administrate nu rezultă că a cunoscut modul de procurare a bunurilor, dar faţă de numărul mare de bunuri achiziţionate şi preţul plătit, sub valoarea reală, inculpatul şi-a dat seama că bunurile provin din comiterea unor fapte penale.
Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a casat decizia instanţei de apel şi a menţinut sentinţa primei instanţe, întrucât din probele administrate, dar greşit analizate şi interpretate de instanţa de apel, rezultă vinovăţia celor doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de furt calificat.
Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută în legea penală, sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă promisiunea nu este îndeplinită.
Fapta inculpaţi lor de a cumpăra în mod repetat bunuri care proveneau din furt constituie complicitate la infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de tăinuire.
Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun provenit din infracţiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi fără o promisiune anterioară, făcută în acest sens autorului, ceea ce nu este cazul în speţă
Printre altele, prin sentinţa penală nr. 248/13 august 1998 a Tribunalului Bacău unul dintre inculpaţi a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod penal.
S-a reţinut în fapt că autorul furtului s-a întâlnit la data de 21 aprilie 1998 cu coinculpatul N.G.C. spunându-i că are un radiocasetofon pe care doreşte să-l vândă şi i-a promis că-i dă 50.000 lei dacă-i găseşte cumpărător. După ce a găsit un cumpărător, cei doi s-au prezentat la locul stabilit, dar acesta a venit însoţit de partea vătămată care şi-a recunoscut radiocasetofonul astfel că vânzarea nu a mai avut loc fiind sesizate organele de poliţie.
Constatându-se că în modul arătat inculpatul N.G.C. l-a ajutat pe autorul furtului să valorifice bunul sustras, a fost găsit vinovat pentru infracţiunea de tăinuire.
Instanţa de apel a stabilit că în realitate acest inculpat a căutat doar un cumpărător pentru obiectul furat, rămas în posesia autorului, iar vânzarea nu a avut loc deoarece la locul de întâlnire “cumpărătorul” a venit împreună cu partea vătămată care şi-a recunoscut bunul, pe care în acest fel l-a şi recuperat de la autorul sustragerii.
În art. 221 Cod penal, care descrie infracţiunea de tăinuire şi modul de sancţionare, sunt prevăzute mai multe modalităţi de înfăptuire respectiv primirea bunului furat, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte penale.
Inculpatul nu a desfăşurat niciuna din activităţile înscrise în text şi analizându-se ultima ipoteză a conţinutului infracţiunii, aceea de înlesnire a valorificării bunului, se constată că aceasta nu s-a consumat, deoarece nu s-a produs schimbarea situaţiei de fapt a bunului prin trecerea lui în altă sferă patrimonială.
Împrejurarea că a căutat un cumpărător şi a luat contact cu acesta, constituie doar acte de pregătire, fapte rămase fără rezultat, astfel că inculpatul a fost greşit condamnat deoarece în cazul tăinuirii, nici actele preparatorii şi nici tentativa nu se pedepsesc.
Pentru motivele arătate a fost admis apelul inculpatului vizat şi în fond acesta a fost achitat pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 Cod penal, în temeiul art. 1l pct. 2 lit. a combinat cu art. 10 litera d Cod procedură penală
În lipsa unei înţelegeri prealabile cu privire la însuşirea bunului, preluarea peste gard a acestuia constituie doar o acţiune de înlesnire a săvârşirii furtului. Aşa fiind, participaţia îmbracă forma complicităţii, şi nu a coautoratului.
Prin sentinţa penală nr. 782 din 29.05.1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti l-a condamnat pe inculpatul N.N. în baza art. 208 – 209 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 37, lit. a Cod penal, la 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 – 64 Cod penal.
A fost menţinută liberarea condiţionată a inculpatului pentru un rest de 586 zile rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară de 6 ani şi 7 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 583/1992 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
S-a dedus detenţia preventivă de la 17.10.1997 la zi.
S-a constatat prejudiciul acoperit.
În baza art. 118 lit. d Cod penal s-a confiscat suma de 200.000 lei de la inculpat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
În ziua de 14.04.1997, inculpatul, împreună cu făptuitorul V.L. au consumat băuturi alcoolice, apoi s-au deplasat la un atelier particular din str. Bârlogeni, sectorul 1. Aici, V.L. a escaladat gardul şi din curte a sustras un compresor electric, pe care l-a dat peste gard inculpatului N.N. Ambii făptuitori au transportat compresorul la domiciliul inculpatului, apoi, a doua zi, l-au vândut martorului T.I. cu suma de 200.000 lei. În cursul cercetării penale, compresorul a fost ridicat de organele de poliţie şi restituit părţii vătămate R.D. Cumpărătorul de bună-credinţă TI. nu a solicitat restituirea preţului achitat inculpatului N.N.
Făptuitorul V.L. a fost trimis în judecată, dar, faţă de împrejurarea că N.N. s-a sustras urmăririi penale, cu privire la el s-au disjuns cercetările.
Apelul declarat de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost respins de Tribunalul Bucureşti
Secţia a II-a penală prin Decizia penală nr. 1262 din 15.10.1998, ca nefondat.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât în mod greşit s-a reţinut participarea sa sub forma coautoratului, deşi a ajutat numai la transportul compresorului şi la valorificarea acestui a, iar pedeapsa aplicată este prea mare.
Recursul este fondat.
În tot timpul procesului, inculpatul a susţinut că nu s-a înţeles cu V.L. să sustragă compresorul, că nu a cunoscut intenţia acestuia şi că numai după ce compresorul i-a fost dat peste gard, a înţeles că a fost sustras şi l-a ajutat pe V.L. să-l transporte şi apoi să-l valorifice.
La rândul său, V.L., în declaraţia existentă la dosarul de urmărire penală, a arătat că l-a rugat pe inculpat să-l ajute să transporte un tub de oxigen, ce-i este necesar pentru o lucrare particulară, spunându-i că-l împrumută de la un prieten care are un atelier de reparaţii auto, situat pe str. Bârlogeni. În continuare, ajungând la respectivul atelier, constatând că poarta este încuiată, i-a cerut inculpatului să-l aştepte în stradă, iar el a escaladat gardul. După ce a căutat un tub de oxigen, dar nu l-a găsit, dintr-un dulap, aflat în curte, a luat un compresor de aer cu roţi, pe care l-a dat peste gard inculpatului N.N. şi împreună l-au transportat la domiciliul acestuia şi apoi l-au valorificat.
Din coroborarea acestor probe rezultă că între inculpat şi V.L., autorul sustragerii, nu a existat nici o înţelegere prealabilă cu privire la însuşirea compresorului, că N.N. a rămas în stradă, iar preluarea peste gard a compresorului nu este o activitate indispensabilă realizării infracţiunii, ci constituie doar o acţiune de înlesnire a săvârşirii furtului.
Ca atare, participaţia inculpatului a fost sub forma complicităţii, nicidecum a coautoratului. Potrivit art. 26 Cod penal, complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte penale.
În momentul în care V.L. i-a dat peste gard compresorul sustras, inculpatul şi-a dat seama de caracterul ilicit al faptei comise de acesta şi a acceptat să-l ajute.
Prin urmare, fără a analiza complet şi corect probele dosarului, instanţa de fond a dat o încadrare juridică greşită faptei reţinute în sarcina inculpatului, şi i-a aplicat o pedeapsă neproporţională cu întinderea vinovăţiei sale.
Aflându-se în prezenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 385^9 pct. 14 şi 17 Cod procedură penală, Curtea urmează a admite recursul inculpatului şi, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală, va casa decizia tribunalului şi parţial sentinţa primei instanţe.
Rejudecând, în baza art. 334 Cod procedură penală, Curtea va schimba încadrarea juridică a faptei comise de inculpat din art. 208 – 209 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a, în art. 26 raportat la art. 208 – 209 lit. a, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.
La individualizarea pedepsei ce va fi aplicată inculpatului se va reţine că acesta este recidivist, dar a avut o participare redusă la comiterea faptei şi ulterior a contribuit la acoperirea prejudiciului, indicând, organelor de poliţie, persoana care a cumpărat compresorul şi ajutând la transportul acestuia până la atelierul părţii vătămate.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei urmează a fi menţinute.
Se va deduce detenţia preventivă a inculpatului de la 17.10.1997 la 25.01.1999