Recenzia saptamanii: Ghidul nesimtitului - Radu Paraschivescu

Aspectul greu digerabil – resimtit si de autorul in fond al unei derulari de situatii carora li se vad din plin lipiturile – este oarecum mascat de folosirea persoanei a doua – acel tu obraznic al nesimtitului, de folosirea vocativului pentru a-l face pe nesimtit sa inteleaga ca i se adreseaza chiar lui cartea, de utilizarea (totusi cat de rara!) a dialogului, de minusculele scenete. Exista insa prea numeroase pagini cand simtim ochiul de sociolog inventariind de la microscopul constiintei sale toate situatiile cu nesimtiti, cautand nu prezentarea unui om cu manifestarile sale sociale, ci a unei categorii sociale ori a fenomenului in sine. Este ca si cum acest Ghid ar propune deschiderea unei serii de carti in care sa se inventarieze toate procedeele unei infractiuni, de ce nu un ghid al hotului, un ghid al divortatului, un ghid al ofensatorului sau, in termeni mai plastici, un ghid al prostului – ca tot e folosit cuvantul acesta macar odata pe zi cam de toata lumea. Si neaparat ar trebui un ghid al ironicului ca tot suntem noi buricul pamantului si crema Dambovitei.

Personajele acestei categorii nesimtitoare nu reusesc sa se inchege, pe autor il intereseaza situatiile – nesimtitul in tramvai, la volan, la bloc – figura lor este imediat estompata de personaje care au alte procedee, impresia este a unei navale a pegrei, de adevarat blestem de a trai printre ei. Oriunde te intorci, dai de nesimtiti in diverse forme de agregare sentimentala – de la timizi si novici pana la agresivii scuipatori sau injuratorii profesionisti. Daca ai nesansa de a merge imediat dupa lectura acestei carti prin oras, ochii tai vor cauta nu misterul celor dimprejur, ci gradul de nesimtire la care au ajuns. Imi pare rau ca autorul nu a facut apropierea de gradele militare, ca nu a dat nume concrete, de pilda sa zica despre X ca este un general al nesimtirii, pe cand Y abia de a intrat la plutonieri, genul nesimtitul bruta. Sau in loc de a prelua gradele militare sa foloseasca nume de culori ori numere, nu stiu, o forma de clasament oarecare.

Opusa acestei versatile defilari a nesimtitilor este galeria tot la fel de schimbatoare a personajelor pozitive, victimele cele mai bune ale nesimtitilor. Cum sunt pozitivii? Citesc Kant, sunt ochelaristi, fragili, nu au prieteni si le repugna notiunea de gasca, fie invata pentru facultate, fie au vreun copil conectat la asemenea institutii, nu suporta manelele, muzica hard, asculta in schimb muzica simfonica totdeauna in surdina, sunt discreti, nu ragaie niciodata, dau locul oricarei femei care se urca in tramvai. Intr-un fel ciudat, pozitivii par fiinte antisociale, ale caror norme sunt greu de dibuit. Si revin la cusurul major al cartii – trece, trece prea repede pentru a intelege natura comportamentala. Profunzimea este evitata in favoarea inventarului.

Iata totusi cateva elemente definitorii ale nesimtitului - O gesticulatie luxurianta si retorica rastita, grosiera, ofensatoare. Nici un nesimtit autentic nu va folosi surdina. – este o contradictie in termeni. Nu roseste, are stiinta fructificarii insinuante, este alunecos, ii lipseste simtul masurii si urbanitatea elementara. Se hraneste din stinghereala celorlalti si gaseste in ea indemnul de a fi nesimtit si cu alte prilejuri. E totuna cu badaranul, mojicul, toparlanul, neamul prost, marlanul sau ghiolbanul. Are microbul contrarierii in sange. Iti face exact ce nu ti-ai dori, cand nu ti-ai dori-o. Niciun nesimtit care tine la rang nu te previne ca are de gand sa-ti faca viata amara. Ti-o face si gata.

O forma particulara de nesimtit sulfuros este calatorul nesputit. Nu se spala, fiindca a aflat ca sapunul ii subrezeste sistemul imunologic, nu isi dezlipeste camasa de pe corp fiindca nutreste superstitii romantice, ramane fidel aceleiasi perechi de sosete o saptamana, daca nu mai mult, fiindca e mai comod. Si in alta parte Paraschivescu afirma: Nicaieri in lume mirosurile neplacute nu se bucura de un dozaj mai bun ca in Romania.

Viziunea catastrofica, situatia fara iesire, neputinta combaterii fenomenului sau a tipologiei respective sunt prezentate intr-o hiperbola subtila. Bucurestiul devine in aceasta dilatare voita un loc unde cultura sfidarii a atins perfectiunea. De pilda tanarul din Capitala nu poate fi desurubat de pe scaun sub nicio forma… nu are de gand sa-l cedeze unui strain pentru motivul idiot ca are optzeci de ani, duce in brate un copil sau si-a pus piciorul in ghips. Sau tot aici, a locui la bloc inseamna a trai cu nervii in piuneze, cu timpanele sub asediu, cu ochii dilatati maladiv si cu blestemul in coltul gurii.

Ajunge insa sa vada nesimtiti pana si in copiii care se joaca in bloc: stafeta trece apoi in mana noului val, reprezentat de un stol de pupeze galagioase, intre zece si treisprezece ani, care transforma casa scarilor in loc de joaca, birou pentru facut temele, cabina telefonica, loc al prezentarilor de moda si spatiu pentru interminabile probe de limbutie stridenta. In goana tipologica, Radu Paraschivescu tinde sa vorbeasca de o traditie a nesimtirii marcand forme de comportament marlanesc lasate din tata-n fiu.

De aceea poate am avut o oarecare reticenta – nu cumva criticand o carte de acest tip ajung sa dau impresia ca iau partea nesimtitului? Numai ca am patit si eu o faza cu un coleg care stia ca fac recenzii. Il vad citind o carte si, lipsit de prudenta, m-am repezit sa-l intreb ce citeste. El intoarce lent cartea si cand apuc sa-i vad titlul, raman socat. Tipul imi strecoara iute: Ma, ti-o recomand urgent pentru urmatoarea recenzie. Era… Mersul trenurilor.