Decizia ICCJ nr. 19/2007 - infractiunea de fals privind identitatea

Prin Decizia nr. 19/2007, ICCJ a stabilit ca fapta cetateanului roman aflat in strainatate de a se prezenta sub o identitate falsa autoritatii unui stat strain constituie infractiunea de fals privind identitatea, prevazuta in articolul 293 art. 1 teza I din Codul penal.  


Practica neunitara a instantelor 

ICCJ a constatat ca instantele judecatoresti nu au un punct de vedere unitar in aprecierea asupra aplicabilitatii dispozitiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal in cazul faptei cetateanului roman aflat in strainatate care se prezinta sub o identitate falsa autoritatilor unui stat strain.  

1. Unele instante au considerat ca elementul material al infractiunii de fals privind identitatea se realizeaza numai daca autoritatile in fata carora persoana se prezinta sub o identitate falsa apartin statului roman.

2. Alte instante, dimpotriva, au considerat ca fapta intruneste elementele constitutive ale infractiunii de fals privind identitatea, prevazuta in art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, si in cazul cand cetateanul roman aflat in strainatate se prezinta sub o identitate falsa autoritatilor unui stat strain.

ICCJ a considerat ca cele din urma instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii. 


Argumentele Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Prin Decizia nr. 19/2007, ICCJ a constatat urmatoarele aspecte, in sustinerea solutiei date in acest recurs in interesul legii: 

Potrivit art. 293 alin. 1 din Codul penal, infractiunea de fals privind identitatea consta in "prezentarea sub o identitate falsa ori atribuirea unei asemenea identitati altei persoane, pentru a induce sau a mentine in eroare un organ sau o institutie de stat sau o alta unitate dintre cele la care se refera art. 145, in vederea producerii unei consecinte juridice, pentru sine ori pentru altul".

Corelativ, in art. 145 din Codul penal, la care se face referire prin textul de lege mentionat, explicandu-se semnificatia termenului "public", se precizeaza ca prin acest termen "se intelege tot ce priveste autoritatile publice, institutiile publice, institutiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publica, serviciile de interes public, precum si bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public".

Este adevarat ca, in conformitate cu dispozitiile art. 293 alin. 1 din Codul penal, organul, institutia de stat sau unitatea poate constitui subiect pasiv al inducerii sau mentinerii in eroare de catre cel care se prezinta sub o identitate falsa. Prin explicatiile date in art. 145 din acelasi cod, privind semnificatia unor astfel de unitati sau institutii publice, infractiunea de fals privind identitatea nu s-ar putea realiza decat in cazul in care organul, institutia sau unitatea a carui/carei inducere in eroare se urmareste ar apartine statului roman.

Dar, daca se tine seama de posibilitatile concrete, in continua extindere, de savarsire a unor astfel de acte in afara teritoriului national al Romaniei, antrenand consecinte deopotriva periculoase pentru statul roman caruia ii apartin faptuitorii, cat si pentru statele pe teritoriul carora ele ar fi comise, se impune ca examinarea lor sub aspectul incidentei legii penale romane sa fie realizata si in raport cu evolutia de ansamblu a reglementarilor cu caracter penal adoptate pe plan intern, precum si a celor internationale la care Romania a aderat.

Or, sub acest aspect este de observat ca prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala s-au reglementat numeroase modalitati de raspuns la noile provocari ale criminalitatii transnationale, intre care si extradarea cetatenilor proprii din Romania, precum si primirea de persoane extradate in Romania.

In acest context, de cooperare judiciara internationala penala, initiata prin prevederile Conventiei euoropene privind transferul de proceduri in materie penala, adoptata la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificata prin Ordonanta Guvernului nr. 77/1999, aprobata prin Legea nr. 34/2000, autoritatilor judiciare din Romania, in calitate de stat contractant, le revin importante obligatii pe linia asigurarii tragerii la raspundere penala a persoanelor pentru fapte penale savarsite pe teritoriul altui stat contractant.

De aceea, in situatiile specifice ivite in urma readmisiei cetatenilor romani aflati ilegal pe teritoriul unor state straine, in cazurile in care cetatenia este prezumata pe baza declaratiilor facute de cei in cauza in fata autoritatilor din acele state, trebuie avut in vedere ca identitatea necorespunzatoare realitatii este susceptibila de a induce in eroare nu numai autoritatea statului strain in fata careia a fost pretinsa acea identitate, ci si autoritatile statului roman, ea producandu-si efectele atat cu ocazia examinarii cererii de readmisie, cat si ulterior, in fata autoritatilor interne, in cazul intrarii acelei persoane pe teritoriul national, dupa acceptarea readmisiei.

Ca urmare, din moment ce nicio returnare in tara a cetatenilor romani nu poate avea loc fara acceptarea cererii de readmisie, bazata si pe prezumtia de cetatenie romana, se impune sa se considere ca declararea unei identitati false chiar si in fata autoritatii unui stat strain isi produce efectele finale prin inducerea in eroare a autoritatilor statului roman, expuse sa preia o persoana sub o identitate neadevarata.

De altfel, detaliile uzuale din timpul examinarii cererii de readmisie si al efectuarii formalitatilor necesare trimiterii in tara a persoanei care face obiectul unei asemenea cereri presupun o succesiune de proceduri in timpul carora persoana respectiva, fiind ascultata de autoritatile consulare romane, prezinta in continuare date neadevarate cu privire la identitatea sa.

Asa fiind, in conditiile implicarii nemijlocite a autoritatilor romane in realizarea de acte in cadrul procedurii readmisiei, cu care prilej se repeta declararea identitatii false de catre persoana vizata, este vadita realizarea elementului material al infractiunii de fals privind identitatea prin aceasta modalitate directa de pretindere in fata autoritatii consulare romane a identitatii neadevarate prezentate in fata autoritatii statului strain, realizandu-se astfel scopul imediat, dublat de un scop subsecvent, si anume producerea unei consecinte juridice pentru sine sau pentru altul.

Pe de alta parte, aplicabilitatea in astfel de cazuri a dispozitiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal este impusa si de principiul personalitatii legii penale.

In adevar, potrivit acestui principiu, astfel cum este reglementat in art. 4 din Codul penal, "legea penala se aplica infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii, daca faptuitorul este cetatean roman sau daca, neavand nicio cetatenie, are domiciliul in tara".

Or, cat timp, prin textul art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost incriminata fapta de prezentare sub o identitate falsa, comisa pentru a induce sau a mentine in eroare un organ, o institutie de stat sau o unitate de interes public, fara ca incriminarea sa fie conditionata expres de apartenenta acestor autoritati la statul roman, se impune ca incadrarea unei atari fapte in textul de lege mentionat sa opereze si in cazul in care cetateanul roman savarseste fapta in fata autoritatilor unui stat strain.

Sub acest aspect, obiectul juridic special al infractiunii prevazute in textul de lege mentionat consta in increderea publica in identitatea persoanei, adica in deplina concordanta dintre identitatea sub care cineva se prezinta in fata unei autoritati si datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regaseste si in cazul faptei cetateanului roman aflat in strainatate care se prezinta sub o identitate falsa autoritatilor unui stat strain.

A interpreta altfel dispozitiile legale la care s-a facut referire ar insemna ca principiul personalitatii legii penale sa nu fie aplicabil in cazul infractiunii de fals privind identitatea, prevazuta in art. 293 alin. 1 din Codul penal, ceea ce ar fi inadmisibil, concluzioneaza ICCJ.