Hotararea CEDO in Cauza Boldea impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
SECTIA A TREIA

HOTARAREA
din 15 februarie 2007
in Cauza Boldea impotriva Romaniei
(Cererea nr. 19.997/02)

Strasbourg

In cauza Boldea impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din:
domnii B.M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, C. Birsan, doamna E. Fura-Sandstrom, doamna A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecatori, si domnul S. Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in Camera de consiliu la data de 25 ianuarie 2007,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 19.997/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Marian Boldea (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 9 mai 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul D. Craciun, avocat in Timisoara. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 2 decembrie 2005 Curtea a hotarat sa comunice cererea Guvernului. In temeiul art. 29 alin. 3, aceasta a hotarat sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut in anul 1962 si locuieste la Timisoara.

A. Originea cauzei
5. Reclamantul este conferentiar universitar la Facultatea de automatica si informatica a Universitatii Politehnice din Timisoara.
6. La data de 9 martie 2001, cu ocazia unei reuniuni a corpului didactic al catedrei de informatica a facultatii, decanul acesteia a abordat problema plagiatului privind publicatiile stiintifice ale lui A.S. si L.P., aparute in luna decembrie 2000, precum si alte teze de doctorat si lucrari de licenta. Pe fondul unei nemultumiri generale la adresa publicatiilor realizate in cadrul catedrei, mai multi profesori si-au exprimat parerea asupra asa-zisului plagiat. Ei au constatat ca cei doi autori preluasera multe definitii din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul a fost singurul care a afirmat ca publicatiile stiintifice in discutie constituiau un plagiat. Concluzia reuniunii a fost ca nivelul stiintific al publicatiilor scazuse si ca se recomanda sa se evite publicarea unor articole care se limitau la reproducerea unor definitii deja existente si sa se aduca noi contributii. S-a mai adaugat faptul ca publicatiile lui A.S. si lui L.P. nu constituiau un plagiat, dar ca ele nu reprezentau nici referinte stiintifice in materie (nu se iau in considerare aceste lucrari). Celor doi autori li s-a adresat un avertisment verbal.
Prin Decizia din 16 mai 2001 comisia de deontologie ad hoc a facultatii a propus infiintarea unei comisii de arbitraj insarcinate cu solutionarea diferendului si realizarea unui studiu aprofundat al publicatiilor in discutie. Curtea nu a fost informata de rezultatele acestor propuneri.

B. Procedura penala impotriva reclamantului pentru calomnie
7. La data de 9 mai 2001 A.S. si L.P. au depus fiecare o plangere penala pentru calomnie impotriva reclamantului, caruia i-au imputat faptul ca i-a acuzat de plagiat in timpul reuniunii din 9 martie 2001.
8. La data de 11 septembrie 2001, Judecatoria Timisoara a conexat cele doua plangeri penale.
9. In sedinta publica din 9 octombrie 2001 Judecatoria Timisoara l-a audiat pe reclamant si a admis proba veritatii, in temeiul art. 207 din Codul penal. El a depus articolele partilor vatamate si fragmentele relevante din teza de doctorat pretins plagiata.
10. La data de 27 noiembrie 2001 Judecatoria Timisoara a audiat 2 martori care participasera la reuniunea din 9 martie 2001. V.M., coordonatorul tezei partilor vatamate, a declarat ca in opinia sa, desi contestabile, publicatiile partilor vatamate nu constituiau un plagiat. De asemenea, el a apreciat ca afirmatiile reclamantului au fost facute cu rea-credinta. Martorul U.M. a declarat ca nu se poate pronunta asupra pretinsului plagiat sau asupra intentiei reclamantului atunci cand i-a calificat pe colegii sai drept "plagiatori".
11. Prin Sentinta din 27 noiembrie 2001 Judecatoria Timisoara a dispus achitarea reclamantului in temeiul art. 10 lit. b)1 din Codul de procedura penala, insa l-a condamnat la plata unei amenzi administrative de 500.000 lei (ROL) (circa 20 EUR) in temeiul art. 181, coroborat cu art. 91 din Codul penal. De asemenea, instanta l-a condamnat sa le plateasca reclamantilor cheltuielile de judecata ocazionate, in valoare de 2.120.000 ROL (circa 80 EUR).
12. Fragmentul relevant din aceasta sentinta are urmatorul text:
"Din probatoriul administrat in cauza: declaratia inculpatului raportul nr. 262/01 a Facultatii de Informatica si Calculatoare, articolul intitulat Indicatori pentru caracterizarea fiabilitatii si disponibilitatii apartinand partilor vatamate, capitolul 2 din teza de doctorat pretins plagiata, semnata de N.P., copia procesului-verbal din data de 9 martie 2001, declaratiile martorilor U.M. si V.M., instanta retine urmatoarea stare de fapt:
Partile au calitatea de cadre didactice la Universitatea Politehnica din Timisoara, departamentul de calculatoare iar in data de 9 martie 2001, in cadrul unei sedinte a colectivului acestui departament inculpatul a afirmat public, ca partile vatamate sunt plagiatori pe motiv ca un articol semnat de acestia copiaza un capitol dintr-o teza de doctorat. Desi articolul semnat de partea vatamata cuprinde structural si chiar conceptual definitii din alte lucrari, totusi, intentia acestora nu a fost de a reproduce, respectiv de a copia aceste lucrari. Pe de alta parte, infractiunea de calomnie presupune afirmatii malitioase, facute cu rea-credinta si cu intentia de a leza demnitatea, cu privire la fapta care daca ar fi adevarata ar atrage una din sanctiunile prevazute de textul incriminator.
Din inscrisurile aflate la dosarul cauzei, dar si din declaratiile martorilor, rezulta ca inculpatul a facut afirmatiile cu rea-credinta si cu intentia de a leza demnitatea partilor vatamate, afirmatii care daca ar fi adevarate ar atrge pentru partile vatamate o sanctiune disciplinara sau dispretul public.
Fiind indeplinita si conditia publicitatii, instanta constata ca din punct de vedere formal fapta inculpatului intruneste elementele constitutive ale infractiunii de calomnie prevazuta de articolul 206 Cod penal.
Din punct de vedere substantial, fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, deoarece este vorba de o cearta intre colegi din orgoliu profesional, inculpatul aflandu-se la primul contact cu justitia."
13. La data de 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat un recurs impotriva sentintei judecatoriei. El a sustinut in principal lipsa de motivare a sentintei pe baza probelor aduse in timpul procedurii, atat de el insusi, cat si de partile vatamate, si aceasta cu toate ca ar fi putut beneficia de proba veritatii prevazuta de art. 207 din Codul penal. Mai mult, el a afirmat ca judecatoria s-a limitat la a constata reaua sa credinta fara a se sprijini pe niciun element de proba si nu a luat deloc in considerare legislatia referitoare la drepturile de autor si drepturile conexe. Partile vatamate au formulat si ele recurs impotriva sentintei pronuntate in prima instanta.
14. Prin Decizia din 22 martie 2002 Tribunalul Timis a respins cele doua recursuri. In ceea ce priveste recursul reclamantului, instanta a dispus urmatoarele:
"Examinand recursurile declarate prin prisma motivelor invocate precum si in limitele articolului 3856 din Codul de Procedura Penala, se constata ca prima insanta a retinut in mod corect starea de fapt si de drept dedusa judecatii sanctiunea administrativa aplicata inculpatului fiind corect individualizata astfel ca in ceea ce priveste apelul inculpatului acesta pentru considerentele expuse urmeaza a fi respins in baza articolului 385151) b din Codul de Procedura Penala."
15. Recursul partilor vatamate a fost respins ca tardiv.


II. Dreptul intern pertinent
A. Codul penal
16. Articolele relevante din Codul penal prevad urmatoarele:

ARTICOLUL 18¹
Fapta care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni

"(1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni (...)
(3) In cazul faptelor prevazute in prezentul articol, procurorul sau instanta aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ prevazute in art. 91."

ARTICOLUL 91
Sanctiunile cu caracter administrativ

"Cand instanta dispune inlocuirea raspunderii penale, aplica una dintre urmatoarele sanctiuni cu caracter administrativ: (...)
c) amenda de la 100.000 ROL la 10.000.000 ROL."

ARTICOLUL 206

"Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu inchisoare intre trei luni si trei ani sau cu amenda."

ARTICOLUL 207
"Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie."
17. Codul penal a fost modificat substantial in anul 2004 prin Legea nr. 301/2004, a carei intrare in vigoare este prevazuta pentru data de 1 septembrie 2008. Noul text referitor la calomnie prevede urmatoarele:
"Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public se pedepseste cu zile-amenda, de la 10 la 120.
(...)"
18. Codul penal a fost modificat si completat prin Legea nr. 160 din 30 mai 2005 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 470 din 2 iunie 2005.
Articolul unic al acestei ordonante de urgenta prevede urmatoarele:
"(...)
1. La articolul I punctul 2, alineatul (1) al articolului 206 va avea urmatorul cuprins:
Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu amenda de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.
(...)"
Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea si altor legi a abrogat art. 205-207 din cod.
B. Codul civil
19. Articolele relevante din Codul civil prevad urmatoarele:

ARTICOLUL 998

"Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara."

"ARTICOLUL 999

Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa."

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie
20. Reclamantul se plange de faptul ca nu i-a fost judecata in mod echitabil cauza, sustinand ca a fost condamnat la plata unei amenzi administrative in absenta oricarei dovezi pertinenete si fara ca instantele sa fi raspuns argumentelor pe care el le-a expus. El invoca art. 6 alin. 1 din Conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. (...)"

A. Asupra admisibilitatii
21. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, ea arata ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
22. Guvernul apreciaza in primul rand ca intra in competenta Curtii sa examineze erori de fapt si de drept pretins comise de o instanta interna, decat daca si in masura in care ele ar putea sa aduca atingere drepturilor si libertatilor garantate de Conventie.
23. In al doilea rand, Guvernul considera ca instantele interne care au examinat cauza s-au pronuntat motivat asupra argumentelor formulate de reclamant in apararea sa. El face trimitere la jurisprudenta Curtii, conform careia art. 6 alin. 1 din Conventie obliga instantele sa isi motiveze hotararile, insa fara a se putea intelege ca impune un raspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk impotriva Olandei, Hotararea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). Problema de a sti daca o instanta nu a respectat obligatia de motivare, prevazuta de art. 6 din Conventie, nu se poate analiza decat in lumina circumstantelor spetei (Ruiz Torija impotriva Spaniei, Hotararea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29).
24. Astfel, in opinia Guvernului, Judecatoria Timisoara a analizat probele administrate, a stabilit situatia de fapt si s-a pronuntat asupra relei-credinte a reclamantului. Ea a luat in considerare plangerile partilor vatamate, documentele prezentate de parti si declaratiile martorilor. Desi Judecatoria Timisoara nu a inlaturat in mod expres argumentele reclamantului, Guvernul apreciaza ca, retinand existenta faptei pretinse de partile vatamate si elementul subiectiv al infractiunii, judecatoria s-a pronuntat indirect asupra pledoariei persoanei in cauza si ca, prin urmare, celelalte argumente invocate de catre reclamant ar putea fi considerate inutile.
25. In ceea ce priveste decizia Tribunalului Timis, Guvernul arata ca instanta de recurs a reiterat motivarea Judecatoriei Timisoara (Helle impotriva Finlandei, Hotararea din 19 decembrie 1997, Culegere de decizii si hotarari 1997-VIII, p. 2.930, § 60).
26. In sfarsit, in opinia Guvernului, reclamantul a beneficiat de o procedura contradictorie, iar instantele au respectat pe deplin garantiile de independenta si impartialitate, de celeritate, de publicitate si de egalitate a armelor.
27. Reclamantul nu a prezentat observatii ca raspuns la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curtii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenta Curtii
28. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, inglobeaza, printre altele, dreptul partilor la proces de a prezenta observatiile pe care le considera relevante pentru cauza lor. Conventia nevizand garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete si efective (Artico impotriva Italiei, Hotararea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decat daca aceste observatii sunt intr-adevar "ascultate", adica analizate temeinic de catre instanta sesizata. Cu alte cuvinte, art. 6 implica in special, in sarcina "instantei", obligatia de a proceda la o analiza efectiva a mijloacelor, argumentelor si propunerile de probe ale partilor, fara a le stabili relevanta (Perez impotriva Frantei [MC] nr. 47.287/99, § 80, CEDO 2004-I, si Van de Hurk, citata mai sus, § 59).
29. Cu toate acestea, daca art. 6 alin. 1 obliga instantele sa isi motiveze hotararile, el nu poate fi inteles in sensul ca impune un raspuns amanuntit pentru fiecare argument (Van de Hurk, citata mai sus, § 61). Dimensiunea acestei obligatii poate sa varieze in functie de natura hotararii. Mai mult, instanta trebuie sa tina cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica in instanta si de diferentele existente in statele contractante in materie de dispozitii legale, cutume, conceptii doctrinare, prezentare si redactare a sentintelor si deciziilor. De aceea, problema de a sti daca o instanta si-a incalcat obligatia de motivare ce rezulta din art. 6 din Conventie nu se poate analiza decat in lumina circumstantelor spetei (Ruiz Torija, citata mai sus, § 29).
30. In plus, notiunea de proces echitabil presupune ca o instanta interna care nu si-a motivat decat pe scurt hotararea, prin preluarea motivarii instantei inferioare sau altfel, sa fi analizat in mod real chestiunile esentiale ce i-au fost supuse judecatii si sa nu se fi multumit cu a aproba pur si simplu concluziile unei instante inferioare (Helle, citata mai sus, § 60).
b) Aplicarea principiilor generale in speta
31. Curtea observa ca Judecatoria Timisoara l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi administrative, dupa ce a stabilit faptele si a apreciat ca elementul intentional si caracterul public al faptelor erau indeplinite in cauza. Cu toate acestea, instanta nu a facut nicio referire concreta la elementele de fapt ce ar fi putut justifica concluzia referitoare la vinovatia reclamantului si caracterul public al faptelor retinute. Ea s-a limitat la a afirma ca aceste conditii erau indeplinite in speta.
32. Desigur, in general, nu este de competenta Curtii sa examineze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanta interna (Garca Ruiz impotriva Spaniei [MC] nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), interpretarea legislatiei interne revenind in primul rand autoritatilor nationale si, in special, curtilor si tribunalelor (Perez, citata mai sus, § 82, si Coeme si altii impotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 si 33.210/96, § 115, CEDO2000-VII). Totusi, in cauza de fata, Curtea observa ca Judecatoria Timisoara nu a procedat la interpretarea tuturor elementelor constitutive ale infractiunii si ca nu a analizat probele depuse de reclamant, ceea ce i-ar fi permis sa le inlature, daca era cazul, intr-un mod motivat, pe cele pe care nu le considera relevante.
33. Mai mult, instanta care s-a pronuntat asupra recursului reclamantului nu a raspuns deloc motivelor acestui recurs, intemeiate, in special, pe lipsa de motivare a sentintei pronuntate in prima instanta. Daca este adevarat ca obligatia de a-si motiva hotararile, pe care art. 6 alin. 1 din Conventie le-o impune instantelor, nu poate fi inteleasa in sensul de a da un raspuns detaliat la fiecare argument [Perez, citata mai sus, § 81, Van de Hurk, citata mai sus, p. 20, § 61, si Ruiz Torija, citata mai sus, § 29; a se vedea si Jahnke si Lenoble impotriva Frantei (dec.) nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX], trebuie constatat ca, in speta, Tribunalul Timis nu a facut decat sa faca trimitere la considerentele sentintei pronuntate de Judecatoria Timisoara. Chiar daca aceasta poate constitui o motivare prin preluarea motivelor instantei inferioare in sensul Cauzei Helle impotriva Finlandei (hotarare citata mai sus, § 56), ar fi fost necesara o hotarare motivata in detaliu si completa din partea Judecatoriei Timisoara pentru a putea considera drept echitabila procedura indreptata impotriva reclamantului. Or, nu aceasta a fost situatia in speta, asa cum s-a constatat mai sus.
34. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca reclamantul are motive temeinice sa sustina ca hotararile Judecatoriei Timisoara si ale Tribunalului Timis nu au fost suficient motivate si ca reclamantului nu i-a fost judecata in mod echitabil cauza privind condamnarea sa la plata unei amenzi administrative.
35. In concluzie, a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie.

#PAGEBREAK#

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 10 din Conventie
36. In opinia reclamantului, condamnarea sa pentru calomnie i-a incalcat dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti."

A. Asupra admisibilitatii
37. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Mai mult, ea observa ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
38. Guvernul recunoaste ca sentinta Judecatoriei Timisoara din 27 noiembrie 2001, mentinuta prin Decizia Tribunalului Timis din 22 martie 2002, constituie o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
Cu toate acestea, el sustine ca aceasta ingerinta era prevazuta de lege, urmarea un scop legitim si era necesara intr-o societate democratica, in spiritul art. 10 alin. 2 din Conventie.
39. In primul rand, el argumenteaza ca amenda administrativa era prevazuta de art. 181 si 91 din Codul penal si ca rambursarea cheltuielilor de judecata era intemeiata pe art. 193 din Codul de procedura penala si pe art. 998 din Codul civil. In opinia Guvernului, aceste norme respecta cerintele de accesibilitate si previzibilitate dezvoltate de jurisprudenta Curtii.
40. In al doilea rand, ingerinta a urmarit un scop legitim, si anume cel al protectiei reputatiei sau a drepturilor altora.
41. In al treilea rand, Guvernul apreciaza ca masura administrativa luata impotriva reclamantului era justificata, avand in vedere afirmatiile reclamantului care si-a acuzat colegii universitari de plagiat. Amenda administrativa ce i s-a aplicat reclamantului constituie o ingerinta minora in libertatea de exprimare a reclamantului care, arata Guvernul, a fost, de altfel, achitat.
Dupa parerea Guvernului, este de neconceput ca atingerile aduse reputatiei sau imaginii unei persoane sa ramana nepedepsite, chiar daca nu indeplinesc conditiile unei infractiuni.
Mai mult, el apreciaza ca reclamantul a fost condamnat la plata unor sume mult reduse fata de cele retinute in cauzele in care Curtea a constatat o incalcare a libertatii de exprimare (a se vedea, de exemplu, Tolstoy Miloslavsky impotriva Regatului Unit, Hotararea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71-78, § 12, si Pakdemirli impotriva Turciei nr. 35.839/97, § 56, 22 februarie 2005). In ceea ce priveste cheltuielile de judecata pe care reclamantul trebuia sa le plateasca, Guvernul arata ca ele erau intemeiate pe art. 998 si 999 din Codul civil, dispozitii care reglementeaza raspunderea civila delictuala, si sustine ca au, prin urmare, un caracter preventiv, iar nu sanctionator, si ca, pe deasupra, obligatia de rambursare nu depindea de intinderea raspunderii reclamantului.
42. In fine, Guvernul invita Curtea sa tina cont de modificarile aduse legislatiei, in special de dezincriminarea calomniei.
43. Reclamantul nu a prezentat observatii ca raspuns la cele ale Guvernului.
2. Aprecierea Curtii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenta Curtii
44. Curtea intelege, in primul rand, sa reaminteasca principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenta sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel impotriva Elvetiei, Hotararea din 25 august 1998, Culegere 1998-VI, § 46).
45. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una dintre conditiile primordiale ale progresului sau si al dezvoltarii individuale. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea este valabila nu numai pentru "informatiile" sau "ideile" primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci si pentru acelea care lovesc, socheaza sau nelinistesc: asa impun pluralismul, toleranta si spiritul de deschidere fara de care nu exista "societate democratica". Asa cum o consacra art. 10, ea este insotita de exceptii care impun totusi o interpretare restrictiva, iar nevoia de a o limita trebuie sa fie stabilita in mod convingator.
46. Adjectivul "necesar", in sensul art. 10 alin. 2 din Conventie, implica o "nevoie sociala imperioasa". Statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere pentru a judeca existenta unei astfel de nevoi, insa ea este dublata de un control european ce vizeaza deopotriva legea si hotararile care o aplica, chiar daca ele emana de la o instanta independenta. Asadar, Curtea este competenta sa statueze in ultima instanta asupra chestiunii de a sti daca o "restrictie" este compatibila cu libertatea de exprimare pe care o protejeaza art. 10.
47. Curtea nu are in niciun caz sarcina, atunci cand isi exercita controlul, sa se substituie instantelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotararile pe care le-au pronuntat acestea in virtutea puterii lor de apreciere. Dar aceasta nu inseamna ca ea trebuie sa se limiteze la a cerceta daca statul parat a facut uz de aceasta putere cu bunacredinta, cu grija si in mod rezonabil: ea trebuie sa evalueze ingerinta din perspectiva intregii cauze pentru a stabili daca ea a fost "proportionala cu scopul legitim urmarit" si daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a o justifica par sa fie "pertinente si suficiente". Astfel, Curtea trebuie sa se convinga de faptul ca autoritatile nationale au aplicat reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 si bazandu-se, in plus, pe o apreciere acceptabila a faptelor relevante (Zana impotriva Turciei, Hotararea din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2.547-2.548, § 51, si Kyprianou impotriva Ciprului [MC] nr. 73.797/01, § 171, 15 decembrie 2005). Mai mult, echitatea procedurii si garantiile pe care ea le ofera (a se vedea, mutatis mutandis, Kyprianou, citata mai sus, § 171), precum si natura si gravitatea pedepselor aplicate (Ceylan impotriva Turciei [MC] nr. 23.556/94, § 37, CEDO 1999-IV, Tammer impotriva Estoniei nr. 41.205/98, § 69, CEDO 2001-I, si Lesnik impotriva Slovaciei nr. 35.640/97, §§ 63-64, CEDO 2003-IV) sunt, de asemenea, elemente de luat in considerare atunci cand este analizata proportionalitatea atingerii aduse libertatii de exprimare garantate de art. 10 din Conventie.
b) Aplicarea principiilor in speta
(i) Ingerinta
48. Curtea observa ca partile sunt de aceeasi parere atunci cand considera ca Hotararea Judecatoriei Timisoara din 27 noiembrie 2001 si cea a Tribunalului Timis din 22 martie 2002 constituie o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
(ii) Ingerinta era "prevazuta de lege"?
49. Reclamantul nu contesta faptul ca condamnarea sa la plata unei amenzi administrative si la restituirea cheltuielilor de judecata a avut o baza in dreptul intern, ce a fost accesibila si previzibila.
50. Curtea observa, ca si Guvernul, ca infractiunea de calomnie era reglementata de art. 206 din Codul penal, ca amenda administrativa era prevazuta de art. 181 si 91 din Codul penal si ca restituirea cheltuielilor de judecata era intemeiata pe art. 193 din Codul de procedura penala si pe art. 998 si 999 din Codul civil. Prin urmare, nu poate fi contestat faptul ca ingerinta era "prevazuta de lege".
(iii) Ingerinta urmarea un scop legitim?
51. Curtea observa ca ingerinta urmarea un scop legitim in sensul art. 10 alin. 2, si anume protectia reputatiei altuia, in cazul de fata a celor doi colegi, pe care reclamantul i-a acuzat de plagiat.
(iv) Ingerinta era necesara intr-o societate democratica?
52. In cauza de fata, instantele nationale au considerat ca reclamantul a adus atingere onoarei si imaginii publice ale colegilor sai, imputandu-le acte determinate, precum plagiatul. Asadar, trebuie analizat daca motivele avansate de autoritatile nationale pentru a justifica condamnarea persoanei in cauza erau pertinente si suficiente.
53. Pentru a se pronunta asupra acestei chestiuni, Curtea va tine cont in special de termenii utilizati in afirmatiile facute, de contextul in care acestia au fost folositi si de cauza in ansamblul ei, inclusiv de modalitatile in care au fost facute afirmatiile.
54. Trebuie reamintita jurisprudenta bine stabilita a Curtii, conform careia, pentru a aprecia existenta unei "nevoi sociale imperioase", care sa justifice o ingerinta in exercitarea libertatii de exprimare, trebuie sa se faca distinctia intre fapte si judecati de valoare. Daca materialitatea primelor poate fi dovedita, ultimele nu se preteaza la o demonstrare a exactitatii lor (a se vedea, printre altele, Cumpana si Mazare impotriva Romaniei [MC], nr. 33.348/96, § 98, CEDO 2004-XI, si De Haes si Gijsels impotriva Belgiei, Hotararea din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 235, § 42).
55. Desigur, atunci cand este vorba de afirmatii legate de conduita unui tert, a distinge intre imputari de fapt si judecati de valoare se poate dovedi uneori un lucru dificil, ca in cauza de fata. Totusi, chiar si o judecata de valoare poate sa se dovedeasca excesiva daca este complet lipsita de baza faptica (Ierusalim impotriva Austriei, nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II).
56. Mai intai, Curtea observa ca afirmatiile reclamantului au fost grave, in masura in care ele ii acuzau pe cei doi colegi ca au comis un plagiat, dar ca ele aveau o baza faptica (Sabou si Pircalab impotriva Romaniei, Hotararea din 28 septembrie 2004, nr. 46.572/99, § 39). In acest sens, Curtea observa ca, in cadrul reuniunii corpului didactic al catedrei de informatica, decanul facultatii abordase subiectul asa-zisului plagiat pe care l-au constituit articolele lui A.S. si L.P., aparute in luna decembrie 2000, precum si al altor teze de doctorat si lucrari de licenta. Participantii la reuniune au dezaprobat preluarea de catre A.S. si L.P. a unui mare numar de definitii si lipsa contributiilor proprii, mergand pana la a le da autorilor un avertisment verbal. Prin urmare, afirmatiile reclamantului, care se bazau cel putin pe un inceput de proba, nu au fost lipsite de fundament si nu au avut ca scop sa intretina o campanie calomniatoare la adresa colegilor sai. De asemenea, Curtea observa ca afirmatiile incriminate nu s-au referit la aspecte ale vietii private ale lui A.S. si lui L.P., ci la comportamente ce implicau calitatea lor de profesori (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban impotriva Romaniei [MC], nr. 28114/95, § 50, CEDO 1999-VI, si Sabou si Pircalab, citata mai sus, § 39).
57. Curtea apreciaza apoi ca este important sa analizeze continutul afirmatiilor reclamantului in lumina situatiei de la momentul respectiv din catedra de informatica a Facultatii de automatica si informatica din cadrul Universitatii Politehnice din Timisoara (Zana, citata mai sus, § 56). In acest sens, trebuie constatat faptul ca exista o nemultumire generala fata de publicatiile recente realizate in cadrul catedrei si ca decanul facultatii convocase o reuniune. Era vorba, fara indoiala, de un subiect de interes general pentru catedra respectiva, asupra caruia membrii sai fusesera invitati sa se pronunte. Prin urmare, Curtea apreciaza ca afirmatiile reclamantului nu constituie decat opinia sa profesionala, exprimata in cadrul acestei reuniuni.
58. Mai mult, Curtea constata ca era vorba de afirmatii verbale, pronuntate in timpul unei reuniuni, ceea ce l-a impiedicat pe reclamant sa le reformuleze, sa le completeze sau sa le retraga (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo impotriva Spaniei, Hotararea din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, § 46, si, a contrario, De Diego Nafria impotriva Spaniei, Hotararea din 14 martie 2002, nr. 46.833/99, § 41).
59. Un alt factor cu o oarecare greutate in speta este atitudinea reclamantului in timpul procedurii penale indreptate impotriva lui. Curtea observa ca partea in cauza a dovedit interes fata de procesul sau, prezentandu-se la toate termenele in fata Judecatoriei Timisoara si in fata Tribunalului Timis. El si-a motivat recursul, a depus concluzii scrise, a prezentat, in toate etapele procedurii, elemente de proba susceptibile sa ii sustina afirmatiile sau sa le ofere o baza faptica suficienta (a se vedea, a contrario, Cumpana si Mazare, citata mai sus, § 104, Stangu si Scutelnicu impotriva Romaniei, Hotararea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, si Ivanciuc impotriva Romaniei (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Toate acestea demonstreaza ca reclamantul a actionat de buna-credinta.
60. In plus, Curtea observa ca instantele nu au analizat probele depuse de reclamant in timpul sedintelor de judecata. Astfel, desi reclamantul a facut proba veritatii afirmatiilor sale si a prezentat documentele care sa o sustina, instantele nu au facut trimitere la acestea. Reclamantul a invocat aceasta lacuna in recursul sau, insa Tribunalul Timis nu a analizat aceasta chestiune.
61. Acestea fiind spuse, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezinta libertatea de exprimare si libertatea dezbaterilor, este esential sa se asigure intr-o anumita masura o procedura echitabila si egalitatea armelor (Steel si Morris impotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 95, CEDO 2005-II). Curtea a constatat deja ca lipsa motivarii hotararilor pronuntate in speta a lipsit de echitate procedura de calomnie, incalcand art. 6 alin. 1 din Conventie. Pentru a aprecia proportionalitatea ingerintei din perspectiva art. 10, ea trebuie sa ia in considerare si dificultatile de care s-a lovit reclamantul. Intr-adevar, daca chestiunea principala care se ridica in privinta art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii referitoare la acuzatiile in materie penala indreptate impotriva persoanei interesate, capatul de cerere intemeiat pe art. 10 se raporteaza la consecintele condamnarii sale pentru exercitarea libertatii sale de exprimare (Kyprianou, citata mai sus, § 150).
In cauza de fata, lipsa de motivare a hotararilor pronuntate de instantele interne (paragrafele 28-35 de mai sus) nu poate decat sa determine si incalcarea art. 10 din Conventie.
62. Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciaza ca autoritatile nationale nu au oferit motive pertinente si suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative si la suportarea cheltuielilor de judecata facute de partile vatamate. Aceasta condamnare nu raspundea, asadar, unei "necesitati sociale imperioase".
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 10 din Conventie.

III. Asupra pretinsei incalcari a art. 13 din Conventie
63. Reclamantul se plange, de asemenea, ca dreptul sau la un recurs efectiv a fost incalcat prin faptul ca Tribunalul Timis i-a respins recursul introdus impotriva Sentintei din 27 noiembrie 2001 fara sa fi analizat argumentele pe care el le-a adus. Acesta invoca art. 13 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
64. Curtea constata ca acest capat de cerere se refera la aceleasi fapte ca cele analizate in privinta art. 6 alin. 1 din Conventie. Deoarece acest capat de cerere nu ridica nicio problema diferita de cea deja ridicata din perspectiva articolului mentionat mai sus, Curtea nu considera necesar sa il analizeze separat pe fond.

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
65. Conform art. 41 din Conventie,
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
66. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfactie echitabila. Prin urmare, Curtea apreciaza ca nu este cazul sa i se acorde vreo suma cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN UNANIMITATE,

C U R T E A

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 10 din Conventie;
4. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze pe fond capatul de cerere intemeiat pe art. 13 din Conventie.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 15 februarie 2007, in conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic,             Santiago Quesada,
presedinte                               grefier