Hotararea CEDO in cauza Stoicescu impotriva Romaniei, integral

Hotarâre a Curtii Europene a Drepturilor Omului, din 21/09/2004, privind cauza Stoicescu împotriva României

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1119 din 29/11/2004

(Cererea nr. 31551/96)
(Revizuire)

În cauza Stoicescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secþia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preºedinte; L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevzch, doamnele W. Thomassen, A. Mularoni judecãtori; ºi doamna S. Dolle, grefier de secþie;
dupã ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 august 2004,
pronunþã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceeaºi datã:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã cererea nr. 31551/96, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãþean al acestui stat, domnul ªtefan Stoicescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 10 aprilie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenþia pentru apãrarea drepturilor omului ºi a libertãþilor fundamentale (Convenþia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de Agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, Agentul Guvernului român pentru Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susþine, în special, cã refuzul Curþii Supreme de Justiþie (numitã în continuare C.S.J.), exprimat în decizia din 6 decembrie 1995, de a recunoaºte instanþelor judecãtoreºti competenþa de a se pronunþa asupra unei acþiuni în revendicare, precum ºi lipsa imparþialitãþii ºi independenþei acestei instanþe sunt contrare articolului 6 alin. 1 din Convenþie. Reclamantul susþine, de asemenea, cã decizia C.S.J. a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adiþional la Convenþie.
4. Cererea a fost transmisã Curþii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenþie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenþie).
5. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secþie) a declarat cererea admisibilã.
6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secþiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secþii a Curþii, reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1 din Regulament).
7. Prin hotãrârea din data de 4 martie 2003, Curtea (a doua secþie) a statuat cã articolele 6 alin. 1 din Convenþie ºi 1 din Primul Protocol adiþional la Convenþie au fost încãlcate. La 4 iunie 2003, aceastã hotãrâre a devenit definitivã.
8. La data de 3 septembrie 2003, Guvernul pârât, invocând primul alineat al articolului 80 din Regulamentul Curþii, a introdus o cerere de revizuire a hotãrârii sus-menþionate.
9. La data de 30 septembrie 2003, Curtea (a doua secþie) a decis, conform articolului 80 alin. 4 din Regulament, sã transmitã cererea Guvernului cãtre reclamant ºi l-a invitat pe acesta sã prezinte observaþii. La 24 octombrie 2003, reclamantul a transmis observaþiile sale.
10. Prin scrisoarea din 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat Guvernul sã prezinte observaþii în duplicã, precum ºi informaþii complementare. La 15 decembrie 2003, Guvernul a transmis observaþiile sale.
#PAGEBREAK#
ÎN FAPT
I. Circumstanþele cauzei
11. Reclamantul s-a nãscut în 1940 ºi are domiciliul în Bucureºti.
12. În 1929, ª.S., mãtuºa reclamantului, a cumpãrat un teren situat în Bucureºti, pe care a construit o casã.
13. În 1950, statul ºi-a apropriat în mod abuziv casa mãtuºii reclamantului, prevalându-se de prevederile Decretului nr. 92/1950 de naþionalizare a anumitor bunuri imobile (numit în continuare Decretul nr. 92/1950).

A. Acþiunea în revendicare
14. La data de 23 februarie 1994, reclamantul, în calitate de moºtenitor al lui ª.S., a sesizat Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti cu o acþiune în revendicare imobiliarã. Reclamantul arãta cã, la momentul naþionalizãrii, ª.S. era funcþionarã ºi cã, în temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile aparþinând acestei categorii de persoane erau excluse de la naþionalizare.
15. Prin sentinþa civilã din 20 aprilie 1994, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti a arãtat cã proprietatea pãrinþilor reclamanþilor fusese naþionalizatã cu aplicarea greºitã a Decretului nr. 92/1950, întrucât ª.S. aparþinea unei categorii de persoane excluse de la naþionalizare. Instanþa a constatat apoi cã posesia exercitatã de cãtre stat este fondatã pe violenþã, ºi cã, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate întemeiat pe uzucapiune. Judecãtorii au decis, de asemenea, cã statul nu ºi-ar fi putut apropria imobilul nici în baza Decretului nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescripþia extinctivã ºi a Decretului nr. 712/1966 cu privire la bunurile care se încadreazã în prevederile articolului III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescripþia extinctivã întrucât acestea erau contrare Constituþiilor din 1952 ºi 1965. Instanþa a dispus din acel moment autoritãþilor administrative ºi anume, Primãria Municipiului Bucureºti ºi întreprinderii de stat S.C. "H.N.", care avea în administrare imobilele statului, sã restituie bunul reclamantului.
16. Primãria Municipiului Bucureºti a introdus apel, invocând deciziile din 1993 ale Curþii Constituþionale, în care aceastã instanþã statuase cã repararea prejudiciilor cauzate de actele abuzive ale fostului regim comunist va fi reglementatã pe cale legislativã.
Tribunalul Municipiului Bucureºti s-a pronunþat la data de 28 septembrie 1994. Constatând cã nu fusese încã votatã nici o lege cu privire la mãsuri reparatorii, tribunalul a decis, pe de o parte, cã articolul 3 din Codul civil privind denegarea de dreptate îi interzice sã refuze examinarea acþiunii reclamantului, iar pe de altã parte, cã este competent sã soluþioneze o acþiune în revendicare. Instanþa a constatat apoi cã Decretul nr. 92/1950 prevedea excepþii de la naþionalizare, care sunt aplicabile în speþã. Tribunalul a respins apelul, reþinând cã ª.S. nu încetase sã fie proprietara imobilului ºi cã reclamantul devenise proprietarul acestuia pe cale succesoralã.
17. În absenþa recursului, decizia a rãmas definitivã ºi irevocabilã, nemaiputând fi atacatã printr-o cale ordinarã de atac.
18. La o datã neprecizatã, Procurorul General al României a introdus la C.S.J. un recurs în anulare împotriva hotãrârii definitive din 11 octombrie 1994, cu motivarea cã instanþa, examinând legalitatea aplicãrii Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaþiei unor bunuri, a depãºit atribuþiile puterii judecãtoreºti.
19. Prin decizia din 6 decembrie 1995, C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotãrârea din 22 aprilie 1994 ºi, pe fond, a respins acþiunea în revendicare a reclamantului.

B. Hotãrârea Curþii din data de 4 martie 2003
20. La 4 martie 2003, Curtea (a doua secþie) a statuat cã articolul 6 alin. 1 din Convenþie a fost încãlcat sub aspectul absenþei unui proces echitabil ºi sub aspectul negãrii dreptului de acces la justiþie precum ºi faptul cã acest articol a fost respectat sub aspectul pretinsei lipse de independenþã ºi imparþialitate a instanþelor interne. În ceea ce priveºte articolul 1 din Primul Protocol adiþional la Convenþie, Curtea a stabilit cã acesta a fost, de asemenea, încãlcat ºi a obligat statul pârât la restituirea imobilului cãtre reclamant sau, în cazul în care restituirea nu va avea loc, la plata unei sume de bani cu titlu de prejudiciu material. Curtea a dispus, de asemenea, ca statul pârât sã plãteascã reclamantului o anumitã sumã de bani cu titlu de daune morale. În final, Curtea a decis cã sumele menþionate vor fi majorate cu o dobândã simplã (de întârziere) ºi a respins cererea de acordare a unei satisfacþii echitabile pentru surplus.
#PAGEBREAK#
C. Fapte aduse la cunoºtinþa Curþii ulterior datei de 4 martie 2003
21. Aºa cum rezultã din informaþiile ºi din documentele transmise Curþii de cãtre Guvern, la data de 3 mai 1981, ª.S., mãtuºa reclamantului, a redactat un testament în favoarea lui T.C.F. ºi T.A. Guvernul susþine cã, trei ani mai târziu, ignorând existenþa acestui testament, reclamantul a obþinut un certificat de moºtenitor care-l desemna ca unic moºtenitor la lui ª.S. Acest certificat i-a permis sã aibã, în 1994, calitatea procesualã activã necesarã pentru obþinerea restituirii bunului litigios în faþa instanþelor interne.
22. Conform aceloraºi informaþii, în 1995, T.C.F. ºi T.A. l-au dat în judecatã pe reclamant cu scopul de a obþine anularea certificatului de moºtenitor al acestuia. Aceºtia au susþinut cã, în baza testamentului redactat de cãtre ª.S., ei sunt adevãraþii moºtenitori ai lui ª.S. Reclamantul a formulat cerere reconvenþionalã pentru anularea testamentului sus-menþionat, întrucât, în opinia sa, consimþãmântul lui ª.S. fusese viciat.
23. Prin sentinþa din 18 mai 1995, Judecãtoria Sectorului 2 Bucureºti a transmis dosarul la Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti, competentã în cauzã.
24. La 24 octombrie 1996, instanþa a respins acþiunea principalã, a admis cererea reconvenþionalã a reclamantului ºi a anulat testamentul redactat fn favoarea lui T.C.F. ºi a lui T.A.
25. La 29 aprilie 1997, Tribunalul Municipiului Bucureºti, sesizat cu apelul introdus de T.C.F. ºi de T.A., a dispus trimiterea dosarului la prima instanþã, având în vedere un viciu de procedurã.
26. Prin sentinþa din 23 iunie 1998, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti a respins din nou acþiunea ºi a admis cererea reconvenþionalã a reclamantului. T.C.F. ºi T.A. au introdus apel împotriva acestei sentinþe.
27. Prin decizia din 25 noiembrie 1999, Tribunalul Municipiului Bucureºti a menþinut sentinþa sus-menþionatã.
28. Prin decizia din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucureºti a admis recursul introdus de T.C.F. ºi de T.A., a casat decizia Tribunalului ºi a anulat certificatul de moºtenitor al reclamantului. Prin aceeaºi decizie, Curtea de Apel a respins cererea reconvenþionalã a reclamantului ca neîntemeiatã.
Curtea de Apel a statuat cã la momentul la care ª.S. ºi-a exprimat consimþãmântul ºi a dispus de bunurile sale în favoarea lui T.C.F. ºi de T.A., adicã în 1981, consimþãmântul sãu era valabil ºi nu fusese viciat.
Aceastã decizie a fost menþinutã printr-o hotãrâre interpretativã din 8 decembrie 1999 a aceleiaºi instanþe.
29. La 14 ianuarie 2003, reclamantul a introdus cerere de revizuire a deciziei din 20 mai 1999. La 1 aprilie 2003, Curtea de Apel a respins cererea sa ca inadmisibilã.
Astfel, certificatul de moºtenitor de care se prevala reclamantul a fost anulat.

II. DREPTUL ªI PRACTICA INTERNE APLICABILE
30. Dispoziþiile legale ºi jurisprudenþa internã pertinente au fost menþionate în hotãrârea pronunþatã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în cauza Brumãrescu împotriva României (Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 31-44).
31. Conform articolului 88 din Legea nr. 36/1995 asupra notarilor publici ºi a activitãþii notariale, "Pânã la anularea sa prin hotãrâre judecãtoreascã, certificatul de moºtenitor face dovada deplinã în privinþa calitãþii de moºtenitor ºi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecãrui moºtenitor în parte."
#PAGEBREAK#
ÎN DREPT
32. Guvernul român solicitã revizuirea hotãrârii Camerei din data de 4 martie 2003 (a doua secþie) ºi invocã articolul 80 din Regulamentul Curþii, care prevede urmãtoarele:
"1. În caz de descoperire a unui fapt care, prin natura lui, ar fi putut exercita o influenþã decisivã asupra rezultatului unei cauze deja soluþionate ºi care, la data hotãrârii, era necunoscut de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului ºi nu putea fi în mod rezonabil cunoscut de o parte, aceasta din urmã poate, într-un termen de 6 luni de la data descoperirii noului fapt, sã sesizeze Curtea Europeanã cu o cerere în revizuirea hotãrârii despre care este vorba.
2. Cererea trebuie sã indice hotãrârea a cãrei revizuire este cerutã, sã conþinã informaþiile necesare pentru a stabili dacã sunt îndeplinite condiþiile prevãzute în alin. 1 al prezentului articol ºi trebuie însoþitã de o copie a tuturor documentelor pe care se sprijinã. Cererea ºi anexele acesteia se depun la Grefã."
33. Curtea aminteºte consacrarea, în articolul 44 din Convenþie, a principiului conform cãruia hotãrârile sunt definitive ºi reafirmã cã, în mãsura în care ea pune în discuþie acest caracter definitiv al hotãrârilor Curþii, posibilitatea unei revizuiri trebuie consideratã ca excepþionalã. Astfel, cererile de revizuire necesitã o examinare riguroasã (conform hotãrârilor în cauzele Pardo împotriva Franþei din 10 iulie 1996 (revizuire - admisibilitate), Culegere de hotãrâri ºi decizii 1996-III, p. 869-870, par. 21 ºi Gustafsson împotriva Suediei din 30 iulie 1998 (revizuire - fond), Culegere 1998-V, p. 2095, par. 25).
Prin urmare, Curtea trebuie sã stabileascã dacã faptele menþionate "ar fi putut exercita o influenþã decisivã asupra hotãrârii în cauza deja examinatã", dacã acestea "nu puteau fi cunoscute, în mod rezonabil" de cãtre Guvern înainte de pronunþarea hotãrârii iniþiale, precum ºi dacã cererea de revizuire a fost introdusã în termenul legal, în sensul articolului 80 din Regulament.

I. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire
A. Cu privire la influenþa decisivã a "faptelor" descoperite
34. Guvernul susþine cã abia la data de 11 martie 2003, avocatul lui T.C.F. ºi T.A. a informat autoritãþile cu privire la anularea certificatului de moºtenitor de care se prevalase reclamantul la momentul introducerii cererii. Guvernul indicã apoi procedura iniþiatã de cãtre T.C.F. ºi T.A. la 25 aprilie 1995, care s-a finalizat prin decizia din 20 mai 1999 a Curþii de Apel Bucureºti ºi subliniazã faptul cã aceastã procedurã a fost iniþiatã/începutã înainte de sesizarea Curþii de cãtre reclamant.
35. Guvernul considerã cã, dacã aceste informaþii ar fi fost cunoscute de cãtre Curte, ele ar fi avut o influenþã decisivã asupra hotãrârii date în cauzã în opinia Guvernului, faptul cã reclamantul nu a informat Curtea cu privire la anularea certificatului sãu de moºtenitor dovedeºte reaua sa credinþã.
36. Reclamantul contestã afirmaþiile Guvernului privitoare la atitudinea sa, susþinând cã nu a avut niciodatã intenþia de "încãlca legea ºi de a aduce atingere intereselor nimãnui, cu atât mai puþin intereselor statului român".
El afirmã cã a fost singurul succesor legal al lui ª.S. ºi singura persoanã care a îngrijit-o înainte de deces. În opinia sa, în 1982, la momentul decesului lui ª.S., aceasta nu avea nici un bun imobil, întrucât statul îi naþionalizase bunurile conform Decretului 92/1950. Tocmai în vederea restituirii acestor bunuri, în calitate de unic moºtenitor, reclamantul a introdus, dupã 1990, acþiuni în revendicare. Dupã ce i s-a dat câºtig de cauzã, el a vândut, la 30 aprilie 1995, una dintre cele douã case. Cu privire la cealaltã casã - care constituie obiectul prezentei cereri - reclamantul a sesizat Curtea dupã recursul în anulare introdus de Procurorul General ºi dupã anularea deciziei definitive de restituire a imobilului.
37. Reclamantul susþine cã, la momentul sesizãrii Curþii, adicã la 10 aprilie 1996, el deþinea un certificat de moºtenitor valabil, întrucât instanþele interne au respins acþiunea lui T.C.F. ºi a lui T.A. În opinia sa, abia la 20 mai 1999 Curtea de Apel Bucureºti a admis, prin decizie definitivã, acþiunea în anularea certificatului sãu de moºtenitor.
38. Curtea aminteºte cã, pentru a fi în mãsurã a aprecia dacã faptele care au determinat cererea de revizuire sunt "de naturã a exercita o influenþã decisivã", aºa cum prevede primul alineat al articolului 80 din Regulament, acestea trebuie analizate prin raportare la decizia Curþii a cãrei revizuire se cere (conform hotãrârii în cauza Pardo împotriva Franþei, citatã anterior (revizuire - admisibilitate), p. 869-870, par. 21).
Curtea observã cã, urmare a unei proceduri desfãºurate în perioada 1995-1999, certificatul de moºtenitor al reclamantului a fost anulat, acesta reprezentând actul juridic în baza cãruia el putea solicita restituirea imobilului.
39. Cu privire la "influenþa decisivã asupra soluþionãrii cererii", în sensul primului alineat al articolului 80, Curtea constatã cã, urmare acestei proceduri, adicã începând cu data de 20 mai 1999, reclamantul nu mai avea calitatea procesualã activã pentru a putea solicita restituirea bunului litigios, fapt care ridicã probleme serioase în ceea ce priveºte calitatea sa de "victimã" în sensul articolului 34 din Convenþie.
40. Având în vedere aceste împrejurãri, Curtea concluzioneazã cã anularea certificatului de moºtenitor al reclamantului putea avea o influenþã decisivã asupra deciziei de admisibilitate adoptate de Curte la 6 iunie 2000, (prima secþie), precum ºi asupra hotãrârii din 4 martie 2003.
#PAGEBREAK#
B. Cu privire la necunoaºterea de cãtre pãrþi a "faptelor descoperite"
41. Guvernul afirmã cã el nu avea cunoºtinþã despre existenþa procedurii iniþiate în 1995 de cãtre T.C.F. ºi T.A., statul român nefiind parte în aceastã procedurã.
Guvernul subliniazã cã abia la data de 11 martie 2003, adicã dupã pronunþarea hotãrârii, avocatul lui T.C.F. ºi al lui T.A l-a informat cu privire la faptul cã aceºtia erau adevãraþii proprietari ai imobilului, iar nu reclamantul. Guvernul a transmis fotocopia adresei în cauzã.
42. Reclamantul afirmã cã decizia Curþii de Apel Bucureºti a fost ilegalã, motiv pentru care a introdus o cerere pentru revizuirea acesteia, respinsã la 1 aprilie 2003. Reclamantul susþine cã hotãrârea a fost redactatã câteva luni mai târziu.
43. Curtea aminteºte cã, în conformitate cu primul alineat al articolului 80 din Regulamentul sãu, una dintre condiþiile cerute pentru admiterea unei cereri de revizuire este aceea cã faptul, obiectul cererii, nu a putut fi, în mod rezonabil, cunoscut de cãtre o parte.
44. În privinþa reclamantului, aºa cum rezultã din fotocopiile hotãrârilor judecãtoreºti depuse la dosar, este evident cã el avea cunoºtinþã despre existenþa acestei proceduri, având în vedere faptul cã a participat la dezbateri ºi ºi-a susþinut cauza.
45. La 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat pãrþile sã transmitã observaþii privitoare la posibilitatea cunoaºterii, în mod rezonabil, de cãtre Guvernul pârât, a existenþei procedurii sus-menþionate.
46. În observaþiile sale, Guvernul afirmã cã nu este vorba despre o simplã omisiune, ci "de o imposibilitate teoreticã ºi practicã". Aceastã procedurã nu privea decât persoane private, adicã pe beneficiarul certificatului de moºtenitor (reclamantul) ºi pe terþele persoane care contestau valabilitatea acestui act (T.C.F. ºi T.A), statul nefiind parte în aceastã procedurã.
În opinia Guvernului, încercarea de a afla informaþiile necesare pentru a constata cã o procedurã de anulare a certificatului de moºtenitor al reclamantului este pe rol ar fi putut determina o atingere adusã respectãrii dreptului la viaþã privatã a acestuia din urmã. Guvernul aratã cã, la momentul faptelor, informaþiile privitoare la cauzele pe rol nu erau informatizate ºi cã nu existau decât "registre alfabetice, de informaþii ºi generale". Pentru a afla dacã certificatul de moºtenitor al reclamantului era sau valabil, Guvernul ar fi trebuit sã verifice registrele sus-menþionate, de la data obþinerii certificatului de cãtre reclamant (adicã 1983) pânã la data hotãrârii Curþii (adicã 2003). Guvernul afirmã cã numãrul de pagini care ar fi trebuit verificat este "descurajant" ºi cã, în plus, numele reclamantului este unul destul de comun/des întâlnit, ceea ce ar fi complicat verificarea.
În final, Guvernul solicitã Curþii sã constate cã în speþã nu este vorba despre o simplã omisiune de a obþine informaþii, având în vedere cã existenþa unei asemenea proceduri nu era cunoscutã ºi nici nu putea fi cunoscutã în mod rezonabil de cãtre Guvern.
47. Curtea aratã cã nu a fost informatã, înainte de pronunþarea hotãrârii din 4 martie 2003, de existenþa unei asemenea proceduri ºi de rezultatul acesteia. În consecinþã, ea a adoptat hotãrârea sus-menþionatã în baza documentelor ºi informaþiilor de care dispunea la acea datã.
Curtea aratã cã la momentul faptelor, informaþiile privitoare la cauzele pe rol nu erau informatizate ºi ar fi fost imposibil pentru Guvernul pârât sã facã verificãri printre zeci de registre, având în vedere cã nu exista nici un indiciu care sã permitã a se presupune cã valabilitatea actului juridic al reclamantului era pusã în discuþie.
Curtea observã, de asemenea, cã a fost vorba despre un litigiu între persoane private ºi cã statul român nu a fost parte în litigiul sus-menþionat.
Pe de altã parte, Curtea aratã cã reclamantul, care a fost parte timp de peste ºapte ani în procedura privind certificatul sãu de moºtenitor, era în mãsurã sã informeze Curtea cu privire la acest aspect, dar cã a omis cu bunã ºtiinþã sã o facã.
48. În aceste condiþii, Curtea concluzioneazã cã Guvernul român nu putea "în mod rezonabil" sã cunoascã existenþa acestor fapte (conform primului alineat al articolului 80 din Regulament).
#PAGEBREAK#
C. Cu privire la termenul cererii în revizuire
49. Guvernul afirmã cã abia la data de 11 martie 2003, Agentul guvernamental a fost informat de cãtre avocatul lui T.C.F. ºi al lui T.A. cu privire la anularea certificatului de moºtenitor al reclamantului. El a transmis fotocopia acestei adrese.
50. Reclamantul nu a transmis observaþii cu privire la acest aspect.
51. Curtea noteazã cã, prin adresa din 11 martie 2003, avocatul lui T.C.F. ºi al lui T.A. a informat Guvernul cu privire la anularea certificatului de moºtenitor al reclamantului. Ea observã, de asemenea, cã, la 4 septembrie 2003, dupã ce a întreprins demersuri pentru a se informa relativ la aceastã procedurã, Guvernul a introdus prezenta cerere de revizuire.
Curtea concluzioneazã cã cererea în revizuire a Guvernului a fost introdusã în termenul de ºase luni, prevãzut de primul alineat al articolului 80 din Regulament.
52. Astfel, Curtea apreciazã cã au fost respectate condiþiile prevãzute de primul alineat al articolului 80 din Regulament.
În consecinþã, cererea în revizuire a Guvernului este admisibilã.

II. Cu privire la temeinicia cererii în revizuire
53. Iniþial, reclamantul a afirmat cã refuzul Curþii Supreme de Justiþie, exprimat în decizia din 6 decembrie 1995, de a recunoaºte instanþelor judecãtoreºti competenþa de a se pronunþa asupra unei acþiuni în revendicare, precum ºi lipsa imparþialitãþii ºi independenþei acestei instanþe sunt contrare articolului 6 alin. 1 din Convenþie. Reclamantul a susþinut, de asemenea, cã decizia C.S.J. a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale.
54. Guvernul invocã lipsa calitãþii de victimã a reclamantului, în sensul articolului 34 din Convenþie. El aminteºte cã, pentru ca un reclamant sã se poatã pretinde victimã, în sensul acestui articol este necesarã existenþa acestei calitãþi atât la momentul introducerii cererii, cât ºi în cursul procedurii în faþa Curþii. Guvernul invocã ºi cauza Ponova împotriva României (decizie, nr. 29972/96, 30 aprilie 2002).
55. Curtea aminteºte cã, în conformitate cu jurisprudenþa sa constantã, prin "victimã" articolul 34 desemneazã persoana direct afectatã de actul sau omisiunea litigioasã, încãlcarea Convenþiei putând fi constatatã chiar în absenþa prejudiciului ºi cã, pentru ca o persoanã sã se poatã pretinde victimã a unei încãlcãri, ea trebuie sã aibã aceastã calitate atât la momentul introducerii cererii, cât ºi în cursul procedurii în faþa Curþii (conform deciziei Comisiei din 13 noiembrie 1978 în cauza Preikhzas împotriva Germaniei, nr. 3420/87, Decizii ºi Rapoarte 16, p. 5; decizia Ponova, citatã anterior).
56. În speþã, obiectul cererii astfel cum a fost introdusã iniþial de cãtre reclamant, a fost anularea, prin decizia din 6 decembrie 1995 a C.S.J., a unei hotãrâri definitive care îi recunoºtea calitatea de proprietar al bunului litigios (a se vedea paragrafele 18 ºi 19). Aºadar, se poate constata cã la momentul introducerii prezentei cereri, reclamantul se putea pretinde victimã, în sensul articolului 34 sus-menþionat.
57. Curtea noteazã totuºi cã, prin decizia din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucureºti a anulat certificatul de moºtenitor de care se prevala reclamantul.
58. În consecinþã, Curtea aratã cã, începând cu aceastã datã, având în vedere cã a fost constatatã valabilitatea testamentului redactat în favoarea lui T.C.F. ºi a lui T.A., reclamantul a pierdut calitatea de moºtenitor al mãtuºii sale, precum ºi dreptul de a i se transmite bunurile.
59. În aceste condiþii, Curtea considerã cã, începând cu data de 20 mai 1999, reclamantul nu mai are calitatea necesarã pentru a-ºi susþine cauza în faþa sa ºi nu se poate, deci, pretinde victimã a unei încãlcãri a drepturilor sale, în sensul articolului 34 din Convenþie.
60. Prin urmare, cererea este incompatibilã ratione personae cu dispoziþiile Convenþiei ºi trebuie respinsã conform articolului 35 alin. 3 ºi 4 din Convenþie.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Declarã admisibilã cererea de revizuire a hotãrârii din 4 martie 2003, formulatã de Guvernul pârât;
2. Declarã inadmisibilã cererea nr. 31551/96 a domnului Stoicescu;
3. În consecinþã, revizuieºte, în totalitatea sa, hotãrârea din 4 martie 2003.

Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 21 septembrie 2004, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 ºi 3 din Regulamentul Curþii.