Jurisprudenta europeana: Hotararea in cauza Ghitescu impotriva Romaniei

Curtea Europeanã a Drepturilor Omului

Hotãrâre din 29/04/2003 în cauza Ghiþescu împotriva României (Cererea nr. 32.915/96)
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 452 din 27/05/2005

Definitivã la
29 iulie 2003

În cauza Ghiþescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secþia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preºedinte, A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, ºi doamna S. Dolle, grefier de secþie,
dupã ce a deliberat în Camera de Consiliu în zilele de 10 octombrie 2000 ºi 8 aprilie 2003,
pronunþã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã din urmã datã:

PROCEDURÃ
1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 32.915/96, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãþean al acestui stat, domnul Dan Sorin Ghiþescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 6 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenþia pentru apãrarea drepturilor omului ºi a libertãþilor fundamentale (Convenþia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna C. Pop, avocatã în Baroul Bucureºti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de cãtre agentul sãu, doamna C. Tarcea, din cadrul Ministerului Justiþiei.
3. Reclamantul susþine, în special, cã refuzul Curþii Supreme de Justiþie (denumitã în continuare C.S.J.), exprimat în decizia din 15 decembrie 1995, de a recunoaºte instanþelor judecãtoreºti competenþa de a se pronunþa asupra unei acþiuni în revendicare este contrar art. 6 alin. 1 din Convenþie. În plus, reclamantul susþine cã aceastã decizie a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din primul Protocol adiþional la Convenþie.
4. Cererea a fost transmisã Curþii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenþie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenþie).
5. Cererea a fost repartizatã primei secþii a Curþii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curþii, denumit în continuare regulament). În cadrul acesteia, Camera învestitã cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Convenþie) a fost constituitã conform art. 26 alin. 1 din regulament.
6. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima secþie) a declarat cererea admisibilã.
7. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea ºi-a modificat structura secþiilor (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secþii a Curþii, reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1 din regulament).
8. Atât reclamantul, cât ºi Guvernul au depus observaþii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).

ÎN FAPT
I. Circumstanþele cauzei
9. Reclamantul este nãscut în anul 1953 ºi are domiciliul în Bucureºti.
10. În anul 1931, bunicii reclamantului au cumpãrat un teren situat în Bucureºti, pe care au construit o casã.
11. În anul 1950 imobilul a trecut în posesia statului, invocându-se dispoziþiile Decretului de naþionalizare nr. 92/1950.
A. Prima acþiune în revendicare
12. În anul 1994, în calitate de moºtenitor, reclamantul a sesizat Judecãtoria Sectorului 5 Bucureºti cu o acþiune în revendicarea bunului imobiliar sus-menþionat. A arãtat cã, în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile salariaþilor nu puteau fi naþionalizate ºi cã bunicii sãi erau salariaþi la momentul naþionalizãrii bunului lor.
13. Prin sentinþa pronunþatã la data de 9 noiembrie 1994, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureºti a arãtat cã a avut loc o greºitã aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece aceºtia fãceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naþionalizare. Prin urmare, instanþa a dispus autoritãþilor administrative, în speþã Primãriei Municipiului Bucureºti, sã restituie bunul reclamantului.
14. La data de 26 ianuarie 1996, Tribunalul Bucureºti a respins apelul introdus de Primãria Municipiului Bucureºti. Instanþa a arãtat cã acþiunea introdusã de reclamant este o acþiune în revendicare, întemeiatã pe art. 480 din Codul civil, care protejeazã dreptul de proprietate, ºi a apreciat cã instanþele nu puteau refuza soluþionarea unui astfel de litigiu fãrã a sãvârºi o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil român.
În absenþa recursului, hotãrârea a devenit definitivã ºi irevocabilã.
15. La data de 22 martie 1995, primarul municipiului Bucureºti a dispus restituirea imobilului cãtre reclamant.
16. La data de 19 iunie 1995, reclamantul a vândut douã dintre cele trei apartamente ale imobilului: unul mamei sale, doamna G. (apartamentul nr. 3, situat la al doilea etaj), ºi celãlalt lui R.I. ºi R.E. (apartamentul nr. 2, situat la primul etaj).
Printr-o clauzã stipulatã în cele douã contracte de vânzare-cumpãrare, reclamantul a rãmas proprietarul subsolului, parterului ºi terenului aferent imobilului.
17. Conform informaþiilor furnizate de cãtre Guvern, cumpãrãtorii apartamentelor nr. 2 ºi 3 ale imobilului ºi-au înscris în aceeaºi zi dreptul de proprietate.
B. Recursul în anulare introdus de procurorul general
18. La o datã neprecizatã, procurorul general al României a declarat recurs în anulare împotriva hotãrârii din 9 noiembrie 1994 la C.S.J., cu motivarea cã instanþele ºi-au depãºit limitele competenþelor judecãtoreºti atunci când au examinat legalitatea aplicãrii Decretului nr. 92/1950.
19. Prin decizia din 15 decembrie 1995, C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotãrârea ºi, pe fond, a respins acþiunea în revendicare a reclamantului. Instanþa a constatat cã statul preluase bunul în virtutea Decretului nr. 92/1950 ºi a apreciat cã modul de aplicare a acestui decret nu poate fi cenzurat de cãtre instanþe. În consecinþã, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureºti nu ar fi putut constata cã reclamantul era adevãratul proprietar al imobilului decât prin depãºirea atribuþiilor puterii judecãtoreºti. C.S.J. a concluzionat cã, în orice caz, o nouã lege ar trebui sã prevadã mãsuri de despãgubire pentru bunurile însuºite de stat în mod abuziv.
20. Aºa cum rezultã din informaþiile furnizate de reclamant, la data de 3 noiembrie 1996, Primãria Municipiului Bucureºti a dispus anularea deciziei administrative din 22 martie 1995 privind restituirea bunului.
C. Acþiunea în restituire introdusã în temeiul Legii nr. 112/1995
21. La o datã neprecizatã reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat Comisiei administrative de aplicare a Legii nr. 112/1995 Bucureºti (denumitã în continuare comisia administrativã) restituirea imobilului. El a arãtat cã bunicii sãi fuseserã deposedaþi în anul 1950, cu încãlcarea dispoziþiilor Decretului nr. 92/1950, cã Judecãtoria Sectorului 5 Bucureºti, în hotãrârea sa definitivã din 9 noiembrie 1994, considerase ilegalã aceastã privare de proprietate ºi cã, prin urmare, era îndreptãþit sã redobândeascã dreptul de proprietate asupra întregului imobil.
22. Prin hotãrârea din 19 ianuarie 1998, comisia administrativã a restituit în naturã reclamantului apartamentul nr. 1 (în care locuia în calitate de chiriaº din 1990) ºi i-a acordat despãgubiri pentru apartamentele nr. 2 ºi 3.
23. La data de 5 martie 1998, reclamantul a contestat aceastã hotãrâre. El a criticat în faþa Judecãtoriei Sectorului 5 Bucureºti refuzul comisiei administrative de a-i restitui întregul imobil ºi absenþa justificãrii acestui refuz.
24. Prin sentinþa din 26 septembrie 2000, Judecãtoria Sectorului 5 Bucureºti a admis contestaþia (plângerea) reclamantului, a anulat hotãrârea administrativã din 19 ianuarie 1998 ºi a obligat comisia administrativã sã pronunþe o altã hotãrâre privind restituirea în naturã a întregului imobil, pe motiv cã acesta constituia o singurã unitate locativã.
25. Primãria Municipiului Bucureºti a introdus apel împotriva acestei sentinþe. Prin decizia din 26 martie 2001, Tribunalul Bucureºti a respins apelul acesteia pentru lipsa calitãþii procesuale active. Instanþa a reþinut cã Primãria nu avea calitate pentru a introduce apel împotriva unei hotãrâri pronunþate într-un litigiu între reclamant ºi Consiliul General al Municipiului Bucureºti (CGMB).
26. Recursul Primãriei Municipiului Bucureºti împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia din 3 decembrie 2001 a Curþii de Apel Bucureºti, cu aceeaºi motivare.
Sentinþa din 26 septembrie 2000 a devenit astfel definitivã.
27. Prin decizia administrativã din 9 octombrie 2000, Primãria Municipiului Bucureºti a hotãrât sã modifice decizia anterioarã, sã nu restituie în naturã reclamantului decât apartamentul nr. 1 din imobil ºi sã îi acorde despãgubiri în valoare de 208.838.677 lei pentru apartamentele nr. 2 ºi 3.
D. Acþiunile în constatarea nulitãþii contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate de stat cu locatarii apartamentelor nr. 2 ºi 3 din imobil
28. La data de 2 septembrie 2002, ca urmare a cererii reclamantului pentru punerea în executare a hotãrârii definitive din 26 septembrie 2000, Primãria Municipiului Bucureºti l-a informat pe reclamant cã punerea în executare a acestei hotãrâri este imposibilã, întrucât, conform Legii nr. 112/1995, statul vânduse apartamentele nr. 2 ºi 3 chiriaºilor statului, prin contracte de vânzare-cumpãrare încheiate la 20 ianuarie 1997, respectiv 10 ianuarie 1997. Prin aceeaºi adresã, Primãria Municipiului Bucureºti îl informa pe reclamant cã, în baza hotãrârii din 9 octombrie 2000 a comisiei administrative, acesta era deja proprietarul apartamentului nr. 1.
29. Aºa cum reiese din informaþiile furnizate de reclamant, acesta a introdus douã acþiuni în constatarea nulitãþii contractelor de vânzare-cumpãrare încheiate de stat cu locatarii apartamentelor nr. 2 ºi 3 din imobil, care sunt pe rolul instanþelor.
II. Dreptul ºi practica interne pertinente
30. Dispoziþiile legale ºi jurisprudenþa internã pertinente au fost prezentate în Hotãrârea Brumãrescu împotriva României ([M.C.] nr. 28.342/95, paragrafele 31-44, CEDO 1999-VII).

#PAGEBREAK#
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenþie
31. Conform susþinerilor reclamantului, decizia din 15 decembrie 1995 a C.S.J. a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenþie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de cãtre o instanþã (...) care va hotãrî (...) asupra contestaþiilor referitoare la încãlcarea drepturilor ºi obligaþiilor sale cu caracter civil (...)."
32. În memoriul sãu reclamantul aratã cã refuzul C.S.J. de a recunoaºte instanþelor competenþa de a soluþiona o acþiune în revendicare este contrar dreptului la justiþie garantat de art. 21 din Constituþia României ºi de art. 3 din Codul civil român, care reglementeazã denegarea de dreptate. În plus, subliniazã cã afirmaþia C.S.J., în sensul cã nu era proprietarul bunului în litigiu, vine în contradicþie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului în anulare, ºi anume lipsa de competenþã a instanþelor în soluþionarea pe fond a cauzei.
33. Guvernul admite cã reclamantului i s-a refuzat dreptul la justiþie, dar apreciazã cã acest refuz a fost temporar ºi cã în orice caz era justificat, pentru cã trebuia sã asigure respectarea normelor de procedurã ºi a principiului separaþiei puterilor în stat.
34. Curtea trebuie sã verifice dacã decizia din 15 decembrie 1995 a încãlcat art. 6 alin. 1 din Convenþie.
35. Curtea aminteºte cã în cauza Brumãrescu împotriva României (paragrafele 61-62) a decis cã a existat o încãlcare a prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenþie, motivând cã anularea unei hotãrâri judecãtoreºti definitive este contrarã principiului securitãþii juridice. Curtea a decis, de asemenea, cã refuzul C.S.J. de a recunoaºte competenþa instanþelor de a examina litigii de natura celui în cauzã, referitoare la revendicarea unor bunuri imobile, încalcã prevederile art. 6 alin. 1 din Convenþie.
36. Curtea considerã cã nimic din aceastã cauzã nu permite o abordare diferitã faþã de soluþia din cauza Brumãrescu împotriva României anterior citatã.
Aºadar, Curtea considerã cã, în cauzã, prin aplicarea dispoziþiilor art. 330 din Codul de procedurã civilã privitoare la recursul în anulare, C.S.J. a încãlcat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securitãþii raporturilor juridice ºi prin aceasta dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenþie.
37. Mai mult, excluderea de cãtre C.S.J. din sfera de competenþã a instanþelor judecãtoreºti a acþiunii în revendicare este în sine contrarã dreptului de acces la o instanþã, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenþie.
38. În consecinþã, a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenþie sub aceste douã aspecte.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 1 din primul Protocol adiþional la Convenþie
39. Reclamantul se plânge cã decizia C.S.J. a avut ca efect încãlcarea dreptului la respectarea proprietãþii, aºa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã ºi în condiþiile prevãzute de lege ºi de principiile generale ale dreptului internaþional.
Dispoziþiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinþa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuþii sau a amenzilor."
40. Reclamantul considerã cã decizia C.S.J. prin care s-a statuat cã imobilul aparþine statului ºi prin care a fost desfiinþatã hotãrârea definitivã din 9 noiembrie 1994 reprezintã o privare de proprietate care nu urmãreºte un scop de utilitate publicã. În plus, în aplicarea Legii nr. 112/1995 statul a vândut unor terþi apartamentele nr. 2 ºi 3. Or, cu toate cã reclamantul a avut câºtig de cauzã ca urmare a contestaþiei împotriva deciziei comisiei administrative (a se vedea paragrafele 24-26 de mai sus) ºi a obþinut o decizie prin care aceastã comisie a fost obligatã sã restituie în naturã întregul imobil (inclusiv apartamentele nr. 2 ºi 3), el nu poate beneficia de efectele unei asemenea decizii definitive, întrucât statul a vândut aceste apartamente chiriaºilor (a se vedea paragraful 28 de mai sus).
Reclamantul aratã cã este victima unei încãlcãri continue a dreptului sãu de proprietate, ce decurge din naþionalizarea fãrã titlu a imobilului. El apreciazã cã hotãrârile anterioare deciziei C.S.J. constatã cã bunul sãu a fost naþionalizat fãrã titlu valabil. În opinia sa, faptul cã decizia C.S.J. lipseºte de efect juridic aceste hotãrâri nu împiedicã CEDO sã le ia în considerare ca elemente de fapt, pentru a stabili ilegalitatea transferului de proprietate ºi sã constate încãlcarea continuã a primului articol din Protocolul nr. 1.
Invocând Hotãrârea Vasilescu împotriva României (27.053/95, 22 mai 1998, Culegere 1998-III, paragrafele 44-54), în care Curtea a statuat cã a existat o încãlcare întemeindu-se pe ilegalitatea actului de transfer al proprietãþii constatatã de cãtre hotãrârile judecãtoreºti desfiinþate, reclamantul considerã cã se aflã într-o situaþie similarã. El considerã Curtea competentã sã analizeze aceastã privare de proprietate, întrucât C.S.J. a anulat retroactiv toate hotãrârile precedente ºi efectele lor juridice.
Reclamantul considerã cã decizia C.S.J. reprezintã o "expropriere de fapt", cã nu urmãreºte un scop legitim ºi cã a creat un dezechilibru între interesul general ºi cel individual.
El subliniazã cã el însuºi a fost parte în proces, nu cumpãrãtorii imobilului, ºi cã, în consecinþã, încãlcãrile Convenþiei îl privesc în mod direct, putându-se pretinde victimã. În opinia sa, prin desfiinþarea hotãrârilor care i-au recunoscut dreptul de proprietate, vânzarea apartamentelor nr. 2 ºi 3 a devenit vânzarea lucrului altuia, care, în dreptul civil român, este sancþionatã cu nulitatea.
Reclamantul considerã, ca urmare a deciziei C.S.J., care a transformat contractele de vânzare-cumpãrare în "vânzãri ale lucrului altuia", cã în patrimoniul sãu s-a nãscut cel puþin o obligaþie de restituire a preþului, care este de ajuns pentru a stabili calitatea sa de victimã în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
El invocã Hotãrârea Fostul rege al Greciei ºi alþii împotriva Greciei ([M.C.] nr. 25.701/94, CEDO 2000-XII, paragraful 71), în care Curtea a statuat cã o persoanã care a încheiat un act translativ de proprietate, care a fost anulat retroactiv printr-o lege intratã în vigoare dupã încheierea sa, se poate pretinde victimã a încãlcãrii art. 1 din primul Protocol adiþional la Convenþie.
În consecinþã, reclamantul solicitã Curþii sã constate cã art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încãlcat.
41. În opinia Guvernului, reclamantul nu mai are calitatea de victimã în ceea ce priveºte apartamentele nr. 2 ºi 3 ale imobilului, întrucât le-a vândut înaintea pronunþãrii deciziei C.S.J. El aminteºte cã, la data deciziei C.S.J., reclamantul avea un drept de proprietate doar asupra parterului ºi subsolului imobilului (apartamentul nr. 1). Astfel, cei care ar fi trebuit sã se pretindã victime ale unei asemenea încãlcãri sunt cumpãrãtorii apartamentelor nr. 2 ºi 3. El invocã în acest sens interpretarea per a contrario a Hotãrârii Fostul rege al Greciei ºi alþii împotriva Greciei, citatã mai sus (paragraful 71).
Guvernul considerã cã decizia C.S.J. nu a anulat contractele de vânzare-cumpãrare încheiate între reclamant ºi doamna G., pe de o parte, ºi între reclamant, R.E. ºi R.I., pe de altã parte.
Guvernul apreciazã cã jurisprudenþa creatã prin cauza Brumãrescu împotriva României nu este pertinentã, întrucât în cazul de faþã, ulterior recursului în anulare ºi schimbãrilor legislative care au recunoscut instanþelor judecãtoreºti competenþa de a soluþiona litigii având ca obiect imobile naþionalizate, o instanþã a pronunþat o hotãrâre definitivã privind ilegalitatea naþionalizãrii din 1950.
Invocând Decizia Moser împotriva României (nr. 37.578/97, decizia din 1 iulie 1998), el considerã cã în speþã situaþia este similarã ºi cã, în consecinþã, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost încãlcat.
42. În ceea ce priveºte apartamentul nr. 1 al imobilului (parterul), Curtea aminteºte cã dreptul de proprietate al reclamantului a fost stabilit printr-o hotãrâre definitivã din 9 noiembrie 1994 ºi aratã cã dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.
De altfel, reclamantul s-a putut bucura de apartamentul nr. 1 al imobilului, în calitate de proprietar legitim, din data de 26 ianuarie 1995 pânã la data de 15 decembrie 1995 ºi de facto (în calitate de locatar) de la aceastã ultimã datã pânã la data de 9 octombrie 2000 (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
Curtea observã, de asemenea, cã acest apartament nu a fãcut obiectul unui transfer de proprietate înainte de hotãrârea C.S.J. ºi cã, la momentul pronunþãrii hotãrârii menþionate, reclamantul era proprietarul apartamentului.
Reclamantul avea aºadar un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce priveºte apartamentul nr. 1 din imobil (a se vedea Hotãrârea Brumãrescu împotriva României, citatã mai sus, paragraful 70).
Curtea aratã apoi cã decizia C.S.J. a anulat hotãrârea definitivã din 9 noiembrie 1994 ºi a considerat cã proprietarul legitim al bunului era statul. Curtea considerã cã aceastã situaþie este, dacã nu identicã, cel puþin asemãnãtoare cu aceea a reclamantului din cauza Brumãrescu împotriva României. Curtea considerã cã decizia C.S.J. a avut drept efect privarea reclamantului de bunul sãu, în sensul celei de-a doua fraze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol adiþional la Convenþie (a se vedea Hotãrârea Brumãrescu împotriva României, paragrafele 73-74).
Or, Guvernul nu a oferit nici o justificare faþã de situaþia astfel creatã. Apoi, Curtea aratã cã reclamantul a fost privat de proprietatea sa între 15 decembrie 1995 (data deciziei C.S.J.) ºi 9 octombrie 2000 (data ultimei decizii administrative de restituire), în total peste 4 ani, fãrã sã fi încasat vreo despãgubire.
În aceste condiþii, chiar dacã s-ar presupune cã s-ar putea demonstra cã privarea de proprietate a servit unei cauze de utilitate publicã, Curtea apreciazã cã echilibrul rezonabil între exigenþele interesului general al comunitãþii ºi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt ºi cã reclamantul a suferit un prejudiciu pânã la data de 9 octombrie 2000 (conform, mutatis mutandis, Hotãrârii Surpãceanu împotriva României din 21 mai 2002, paragrafele 45-49).
Prin urmare, Curtea concluzioneazã cã a existat o încãlcare a art. 1 din primul Protocol adiþional la Convenþie în ceea ce priveºte apartamentul nr. 1 din imobil.
43. În ceea ce priveºte apartamentele nr. 2 ºi 3, situate la primul ºi la al doilea etaj al imobilului, Curtea trebuie sã analizeze dacã reclamantul, la momentul pronunþãrii hotãrârii de cãtre C.S.J., avea un bun, în sensul art. 1 din primul Protocol adiþional la Convenþie. Curtea observã cã reclamantul vânduse aceste apartamente înaintea pronunþãrii deciziei C.S.J. (a se vedea paragraful 16 de mai sus), iar aceastã hotãrâre nu conþinea nici o referinþã la contractele de vânzare-cumpãrare încheiate de acesta.
Curtea remarcã faptul cã, în urma unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul a obþinut o decizie administrativã de restituire a întregului imobil (a se vedea paragrafele 24-26 de mai sus). Curtea aratã, de asemenea, cã, în urma unei decizii administrative ulterioare, Primãria Municipiului Bucureºti a decis sã modifice decizia sa anterioarã, nerestituind reclamantului decât apartamentul nr. 1, acordându-i o despãgubire pentru rest (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
Curtea considerã cã analiza trebuie sã se limiteze la situaþia de fapt ºi de drept care exista în urma deciziei C.S.J., aºa cum rezultã din capetele de cerere formulate de reclamant, ºi, în consecinþã, existenþa procedurii administrative de restituire nu are nici o incidenþã asupra situaþiei juridice create în speþã.
În privinþa afirmaþiilor reclamantului referitoare la efectul retroactiv al deciziei C.S.J., Curtea aratã cã acest efect privea doar deciziile pronunþate de instanþe în acþiunea în revendicare formulatã de acesta ºi cã nici o frazã din dispozitivul acestei decizii nu privea anularea contractelor de vânzare-cumpãrare a apartamentelor nr. 2 ºi 3. Curtea remarcã faptul cã, dupã 19 iunie 1995, dreptul de proprietate asupra acestor apartamente nu mai exista în patrimoniul reclamantului ºi cã decizia C.S.J. nu a avut consecinþe decât pentru apartamentul nr. 1.
Situaþia de fapt ºi de drept în speþa Fostul rege al Greciei ºi alþii împotriva Greciei, citatã mai sus, era diferitã de cea din speþa de faþã deoarece, în aceastã speþã, o lege din 1994 a abrogat în mod expres un transfer de proprietate încheiat în 1992, ceea ce însemna cã dreptul de proprietate a revenit în patrimoniul familiei regale.
Curtea aratã cã, în speþã, decizia C.S.J. a anulat o hotãrâre, ºi nu contractele de vânzare, ºi cã, la data producerii faptelor, proprietarii apartamentelor nr. 2 ºi 3 din imobil erau R.E., R.I. ºi doamna G., iar nu reclamantul.
Faptul cã statul român a vândut în 1997 apartamentele nr. 2 ºi 3 locatarilor ar putea justifica acþiuni în justiþie ale cumpãrãtorilor acestor apartamente, pentru protejarea dreptului lor de proprietate.
Având în vedere circumstanþele speþei, Curtea considerã cã reclamantul nu avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie, în ceea ce priveºte aceste douã apartamente.
44. Aºadar, Curtea concluzioneazã cã nu a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiþional la Convenþie în ceea ce priveºte apartamentele nr. 2 ºi 3.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenþie
45. În termenii nr. 41 din Convenþie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a convenþiei sau a protocoalelor sale ºi dacã dreptul intern al înaltei pãrþi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinþelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrþii lezate, dacã este cazul, o reparaþie echitabilã."
A. Prejudiciu
46. Reclamantul considerã cã prejudiciul material suferit reprezintã valoarea imobilului. El doreºte sã i se atribuie o sumã care reprezintã valoarea actualã a bunului, ceea ce înseamnã, conform raportului de expertizã trimis Curþii, 105.000 dolari americani (USD) sau 97.174 euro (EUR). El solicitã ºi contravaloarea fructelor civile, pe care o estimeazã la 1.800 USD sau 1.677 EUR, ºi o despãgubire pentru lipsa de folosinþã de 88.200 USD sau 82.191 EUR.
Reclamantul solicitã ºi suma de 50.000 franci francezi (FRF) sau 7.622 EUR pentru prejudiciul moral înregistrat ca urmare a unei suferinþe "grave, insuportabile ºi incomensurabile" pe care i-a provocat-o C.S.J. la data de 15 decembrie 1995, privându-l de bunul sãu pentru a doua oarã, dupã ce el reuºise, în ianuarie 1995, sã punã capãt încãlcãrii dreptului sãu de cãtre autoritãþile comuniste timp de 40 de ani.
Guvernul nu a depus observaþii cu privire la acest aspect.
47. Curtea aminteºte cã nu a ajuns la concluzia existenþei unei încãlcãri a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenþie decât în ceea ce priveºte apartamentul nr. 1 al imobilului.
Curtea remarcã faptul cã reclamantul a locuit în apartamentul nr. 1 pânã la data de 9 octombrie 2000, ca locatar.
În ceea ce priveºte pretinsa pierdere de folosinþã, Curtea aminteºte faptul cã nu va acorda nici o sumã cu acest titlu, deoarece reclamantul a avut mereu folosinþa apartamentului sãu.
48. Aºadar, pentru privarea de proprietate suferitã ºi þinând cont de ingerinþele în dreptul domnului Dan Sorin Ghiþescu la respectarea proprietãþii, la un tribunal ºi la un proces echitabil, statuând în echitate, conform prevederilor art. 41 din Convenþie, Curtea considerã cã trebuie sã i se acorde reclamantului 5.000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecatã
49. Reclamantul solicitã rambursarea sumei de 200 USD sau 187 EUR pentru taxele procedurale interne ocazionate de eforturile sale de a-ºi face recunoscut dreptul de proprietate. El cere Curþii sã îi acorde o sumã echivalentã tuturor cheltuielilor suportate în faþa Curþii.
Guvernul nu a depus observaþii.
50. Curtea reaminteºte cã acordã doar cheltuielile însoþite de documente justificative (a se vedea Hotãrârea Oprea împotriva României nr. 33.358/96, hotãrârea din 9 iulie 2002, paragraful 56).
51. Curtea aratã cã suma de 187 EUR, reprezentând taxe ºi cheltuieli de judecatã solicitate (onorarii pentru cea de-a doua cerere de restituire) pentru care s-au prezentat documente justificative, a fost în mod real ºi necesar cheltuitã ºi este rezonabilã. În aceste condiþii, i se vor acorda reclamantului cei 187 EUR solicitaþi.
C. Majorãri de întârziere
52. Curtea considerã adecvat sã stabileascã majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.

DIN ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:

1. hotãrãºte cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenþie, în sensul cã nu a existat un proces echitabil;
2. hotãrãºte cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenþie, datoritã faptului cã reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justiþie;
3. hotãrãºte cã a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiþional la Convenþie, în ceea ce priveºte apartamentul nr. 1, pentru perioada 15 decembrie 1995 - 9 octombrie 2000;
4. hotãrãºte cã nu a existat o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiþional la Convenþie, în ceea ce priveºte apartamentul nr. 2 ºi apartamentul nr. 3;
5. hotãrãºte cã statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenþie, urmãtoarele sume:
(i) 5.000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de daune materiale ºi morale;
(ii) 187 EUR (o sutã optzeci ºi ºapte euro) cu titlu de cheltuieli de judecatã;
(iii) aceste sume se vor converti în moneda naþionalã a statului pârât, la cursul aplicabil la data plãþii;
6. hotãrãºte cã aceastã sumã va fi majoratã, începând de la data expirãrii termenului menþionat pânã la momentul efectuãrii plãþii sumelor indicate la pct. 5 (i) ºi (ii), cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de acordare a unei satisfacþii echitabile pentru rest.

Redactatã în limba francezã ºi comunicatã în scris la data de 29 aprilie 2003, cu aplicarea art. 77 alin. 2 ºi 3 din Regulamentul Curþii.