Hotarare CEDO in cauza Iacob impotriva Romaniei

Hotarâre din 03/02/2005 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 389 din 05/05/2006 în Cauza Iacob împotriva României

CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
SECÞIA a III-a


HOTÃRÂREA din 3 februarie 2005, definitivã la 3 mai 2005, în Cauza Iacob împotriva României Strasbourg
(Cererea nr. 39.410/1998)


Hotãrârea devine definitivã în condiþiile prevãzute în art. 44 alin. (2) din Convenþie. Poate suferi modificãri de formã.
În Cauza Iacob împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secþia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnii B.M. Zupancic, preºedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecãtori, ºi domnul V. Berger, grefier de secþie,
Dupã ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 13 ianuarie 2005,
pronunþã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceeaºi datã:


P R O C E D U R A


1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 39.410/1998 introdusã împotriva României, prin care un cetãþean al acestui stat, doamna Eugenia Irinel Iacob (reclamanta), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 16 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenþia pentru apãrarea drepturilor omului ºi a libertãþilor fundamentale (Convenþia).
2. Reclamanta este reprezentatã de domnul N. Rãdulescu-Boticã, avocat în Baroul Bucureºti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta a susþinut, în special, cã refuzul Curþii Supreme de Justiþie din 19 iunie 1997 de a recunoaºte instanþelor competenþa de a se pronunþa asupra unei acþiuni în revendicare este contrar art. 6 din Convenþie. În afarã de aceasta, reclamanta s-a plâns cã hotãrârea respectivã a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol.
4. Cererea a fost transmisã Curþii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenþie (art. 5 ± 2 din Protocolul nr. 11). La data de 2 octombrie 2000, Curtea a hotãrât sã uneascã admisibilitatea ºi fondul cauzei (art. 29 ± 3 din Convenþie).
5. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziþia secþiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizatã celei de-a treia secþii, astfel reorganizate (art. 52 ± 1 din Regulament).
6. Atât reclamanta, cât ºi Guvernul au prezentat observaþii scrise cu privire la admisibilitatea ºi fondul cauzei (art. 59 ± 1 din Regulament).


ÎN FAPT


I. Circumstanþele cauzei
7. Reclamanta s-a nãscut în anul 1930 ºi are domiciliul în Bucureºti.
8. În 1935, pãrinþii reclamantei au cumpãrat o casã situatã în Bucureºti ºi 370 m2 de teren aferent.
9. În 1950, statul a preluat imobilul pãrinþilor, invocând Decretul de naþionalizare nr. 92/1950.
A. Prima acþiune în revendicare
10. În 1994, în calitate de moºtenitoare, reclamanta a introdus o acþiune în revendicare a bunului menþionat anterior la Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti. În motivarea cererii, aceasta a subliniat cã pãrinþii sãi au fost proprietarii bunului ºi cã statul îl preluase abuziv, prevalându-se de Decretul de naþionalizare nr. 92/1950. Or, la data naþionalizãrii pãrinþii sãi erau funcþionari. Pentru acest motiv, în aplicarea art. II din decret, imobilul era exclus de la naþionalizare.
11. Prin Sentinþa din 3 iunie 1994, instanþa a admis cererea reclamantei. Aceasta a decis cã bunul fusese naþionalizat cu încãlcarea art. II din decret ºi cã reclamanta era proprietara legitimã a imobilului. Aºadar, a dispus ca autoritãþile administrative, respectiv Primãria Municipiului Bucureºti ºi Societatea "R" - S.A., sã-i restituie bunul.
Primãria Municipiului Bucureºti a formulat apel împotriva sentinþei.
12. La data de 16 noiembrie 1994, Tribunalul Municipiului Bucureºti a respins apelul pentru neachitarea taxei de timbru.
Având în vedere cã nu s-a exercitat recurs, sentinþa a rãmas definitivã.
B. Recursul în anulare
13. La o datã neprecizatã, procurorul general al României a promovat recurs în anulare în faþa Curþii Supreme de Justiþie, împotriva Sentinþei definitive din 3 iunie 1994, pe motivul cã judecãtorii ºi-au depãºit competenþele examinând legalitatea aplicãrii Decretului nr. 92/1950.
14. Prin Hotãrârea din 19 iunie 1997, Curtea Supremã de Justiþie a admis recursul, a casat sentinþa ºi pe fond a respins acþiunea în revendicare a reclamantei. Instanþa a constatat cã statul a preluat bunul în cauzã în baza Decretului de naþionalizare nr. 92/1950 ºi a decis cã aplicarea decretului nu putea fi cenzuratã de instanþe. Prin urmare, a apreciat cã Judecãtoria Sectorului 1 Bucureºti nu se putea pronunþa în sensul cã reclamanta era adevãrata proprietarã a bunului decât intervenind în exerciþiul atribuþiilor puterii legislative. Curtea Supremã de Justiþie a decis cã, în orice caz, noile legi prevãd mãsuri reparatorii pentru bunurile pe care statul le preluase abuziv.
Dupã adoptarea Legii nr. 112/1995, T.E., D.V. ºi M.E., chiriaºii apartamentelor ce compun imobilul, au încheiat contracte de vânzare-cumpãrare a apartamentelor pe care le ocupau.
C. A doua acþiune în revendicare
15. În 2000, reclamanta a formulat o nouã acþiune în revendicarea bunului. În faþa Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureºti, ea a subliniat cã decretul de naþionalizare fusese aplicat abuziv, întrucât pãrinþii ei erau exceptaþi de la aplicarea decretului.
16. Prin Sentinþa din 27 martie 2002, Tribunalul Municipiului Bucureºti a admis acþiunea reclamantei ºi a dispus ca autoritãþile administrative sã îi restituie bunul. Pârâþii au formulat apel împotriva sentinþei.
17. Prin Decizia din 20 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureºti a admis apelurile pârâþilor, a casat sentinþa ºi a respins cererea în revendicare a reclamantei. Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei.
18. În conformitate cu ultimele observaþii depuse de cãtre Guvern, Curtea Supremã de Justiþie a respins recursul reclamantei ca neîntemeiat, prin Hotãrârea din 10 noiembrie 2004.
II. Dreptul ºi practica interne pertinente
19. Dispoziþiile legale ºi jurisprudenþa interne sunt descrise în Hotãrârea Brumãrescu împotriva României [G.C.], nr. 28.342/1995, paragrafele 31-44, CEDO 1999-VII.


ÎN DREPT

I. Cu privire la admisibilitate
20. Curtea constatã cã cererea nu este în mod vãdit neîntemeiatã, în sensul art. 35 ± 3 din Convenþie. În plus, constatã cã nu este lovitã de nici un alt motiv de inadmisibilitate. În consecinþã, o declarã admisibilã.
II. Cu privire la fond
A. Referitor la pretinsa încãlcare a art. 6 alin. (1) din Convenþie
21. Conform reclamantei, Hotãrârea Curþii Supreme de Justiþie din 19 iunie 1997 a încãlcat art. 6 alin. (1) din Convenþie, care prevede:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil... a cauzei sale, de cãtre o instanþã... care va hotãrî... asupra drepturilor ºi obligaþiilor sale cu caracter civil..."
22. În memoriul sãu, reclamanta susþine cã refuzul Curþii Supreme de Justiþie de a recunoaºte instanþelor competenþa de a se pronunþa într-o acþiune în revendicare este contrar dreptului de acces la justiþie, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituþie ºi de art. 3 din Codul civil, care reglementeazã denegarea de dreptate. În afarã de aceasta, ea susþine cã afirmaþia Curþii Supreme de Justiþie, conform cãreia nu era proprietara bunului în litigiu, este în contradicþie cu motivul invocat pentru a admite recursul în anulare, respectiv lipsa competenþei instanþelor pentru a se pronunþa pe fondul litigiului.
23. Guvernul admite cã reclamantei i s-a refuzat dreptul de acces la justiþie, dar considerã cã refuzul a fost temporar.
24. Curtea trebuie aºadar sã examineze dacã hotãrârea Curþii Supreme de Justiþie a încãlcat art. 6 alin. (1) din Convenþie.
25. Aceasta aminteºte cã, în Cauza Brumãrescu citatã anterior (paragrafele 61-62), ea a decis cã a existat o încãlcare a art. 6 alin. (1) din Convenþie, pe motivul cã anularea unei hotãrâri definitive este contrarã principiului securitãþii juridice. Ea a decis, de asemenea, cã refuzul Curþii Supreme de Justiþie de a recunoaºte competenþa instanþelor de a examina litigii de natura celui în cauzã, privitoare la revendicarea unor bunuri imobile, încalcã prevederile art. 6 alin. (1) din Convenþie.
26. Curtea considerã cã nu existã elemente în speþã care sã distingã prezenta cauzã de Cauza Brumãrescu citatã anterior.
Prin urmare, Curtea apreciazã cã, aplicând astfel dispoziþiile art. 330 din Codul de procedurã civilã, care reglementeazã recursul în anulare, în redactarea existentã la data faptelor, Curtea Supremã de Justiþie a încãlcat principiul securitãþii raporturilor juridice ºi, în consecinþã, dreptul reclamantei la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenþie.
27. În plus, excluderea de cãtre Curtea Supremã de Justiþie a acþiunii în revendicare a reclamantei din sfera de competenþã a instanþelor este, în sine, contrarã dreptului de acces la justiþie, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenþie.
În consecinþã, a existat o încãlcare a art. 6 alin. (1) din Convenþie sub aceste douã aspecte.
B. Referitor la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
28. Reclamanta se plânge de faptul cã Hotãrârea Curþii Supreme de Justiþie din 19 iunie 1997 a adus atingere dreptului sãu la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat în art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã ºi în condiþiile prevãzute de lege ºi de principiile generale ale dreptului internaþional.
Dispoziþiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinþa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuþii sau a amenzilor."
29. Aceasta considerã cã hotãrârea Curþii Supreme de Justiþie, care a decis cã imobilul sãu îi aparþine statului ºi a anulat Sentinþa definitivã din 3 iunie 1994, constituie o privare de bunurile ei, privare care nu urmãrea un scop de utilitate publicã. Reclamanta observã cã în urma hotãrârii, în aplicarea Legii nr. 112/1995, statul a vândut chiriaºilor apartamentele ce compun bunul în litigiu.
30. Guvernul admite cã jurisprudenþa creatã în urma Cauzei Brumãrescu citate anterior, cu privire la nerespectarea dreptului la proprietate, îºi gãseºte aplicare în prezenta cauzã.
31. Curtea aminteºte cã dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o sentinþã definitivã ºi precizeazã cã dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.
Reclamanta avea aºadar un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Cauza Brumãrescu citatã anterior, paragraful 70).
32. Curtea aratã apoi cã hotãrârea Curþii Supreme de Justiþie a anulat sentinþa ºi a decis cã proprietarul legitim al bunului era statul. Aceasta considerã cã situaþia este, dacã nu identicã, cel puþin analoagã cu cea a reclamantului în Cauza Brumãrescu citatã anterior. Ea considerã aºadar cã hotãrârea Curþii Supreme de Justiþie a privat-o pe reclamantã de bunul sãu, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Cauza Brumãrescu citatã anterior, paragrafele 73-74).
Or, Guvernul nu a furnizat nici o justificare pentru situaþia creatã. În afarã de aceasta, Curtea precizeazã cã reclamanta este privatã de proprietatea bunului de mai mult de 7 ani fãrã a primi o indemnizaþie care sã reflecte valoarea realã a acestuia ºi cã eforturile depuse pentru a-ºi recãpãta proprietatea au rãmas fãrã rezultat pânã astãzi.
33. În aceste condiþii, chiar presupunând cã se poate demonstra cã privaþiunea de proprietate a servit unui scop de utilitate publicã, Curtea considerã cã echilibrul just dintre cerinþele de interes general ale comunitãþii ºi imperativele apãrãrii drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt ºi cã reclamanta a suportat ºi suportã o sarcinã deosebitã ºi exorbitantã.
34. Prin urmare, a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenþie
35. În conformitate cu art. 41 din Convenþie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenþiei sau a protocoalelor sale ºi dacã dreptul intern al înaltei pãrþi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinþelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrþii lezate, dacã este cazul, o reparaþie echitabilã."
A. Prejudiciul material
36. În principal, reclamanta solicitã restituirea bunului în litigiu. Ea înþelege sã primeascã, în caz de nerestituire, o sumã corespunzãtoare valorii actuale a bunului, respectiv, conform raportului de expertizã pe care l-a prezentat Curþii, 429.161 dolari americani (USD).
37. Guvernul contestã valoarea rezultând din expertiza prezentatã de reclamantã, pe motiv cã expertul nu a respectat criteriile ºi metodologiile de evaluare. Guvernul considerã cã suma totalã care ar putea fi alocatã cu acest titlu este de 153.650 USD. În urma observaþiilor formulate de un expert angajat de stat, cu privire la rezultatele expertizei reclamantei, Guvernul considerã cã valoarea terenului aferent este supraevaluatã, calculele efectuate referindu-se la terenuri situate în zona 0, în timp ce terenul este situat în zona 1. Potrivit Guvernului, expertiza reclamantei ia, de asemenea, în calcul o mansardã, care este în realitate un pod. În sfârºit, Guvernul susþine cã imobilul în cauzã este vechi ºi cã expertiza prezentatã de reclamantã nu a luat în calcul coeficienþii specifici cu referire la acest punct.
38. Curtea considerã, în circumstanþele cauzei, cã restituirea bunului în litigiu, astfel cum a fost dispusã prin Sentinþa definitivã a Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureºti din 3 iunie 1994, ar situa-o pe reclamantã, în mãsura posibilitãþilor, într-o situaþie echivalentã cu cea în care s-ar gãsi dacã exigenþele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate.
39. Dacã statul pârât nu procedeazã la o atare restituire în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, Curtea decide cã va trebui sã îi plãteascã reclamantei, ca prejudiciu material, valoarea actualã a bunului.
40. Având în vedere informaþiile de care dispune ºi în echitate, Curtea estimeazã valoarea în cauzã la 250.000 euro.
B. Prejudiciul moral
41. Reclamanta solicitã, de asemenea, 20.000 USD pentru prejudiciul moral suferit prin suferinþa "gravã, insuportabilã ºi incomensurabilã" pe care i-a cauzat-o Curtea Supremã de Justiþie la data de 19 iunie 1997, privând-o a doua oarã de bunul sãu, dupã ce reuºise în 1994 sã punã capãt încãlcãrii dreptului sãu de cãtre autoritãþile comuniste timp de 40 de ani.
42. Guvernul se opune acestei pretenþii, considerând cã n-ar trebui reþinut nici un prejudiciu moral. În plus, acesta susþine cã hotãrârea Curþii ar putea constitui, în sine, o reparaþie satisfãcãtoare.
43. Curtea considerã cã evenimentele în cauzã au antrenat grave ingerinþe în drepturile reclamantei la respectarea bunului sãu, la justiþie ºi la un proces echitabil, pentru care suma de 3.000 euro reprezintã o reparaþie echitabilã a prejudiciului moral suferit.
C. Cheltuieli
44. Reclamanta solicitã rambursarea cheltuielilor de procedurã, fãrã a preciza suma sau un decont în acest sens.
45. Guvernul nu se opune rambursãrii cheltuielilor fãcute, cu condiþia prezentãrii documentelor justificative.
46. Având în vedere cã reclamanta nu a justificat cheltuielile, Curtea decide sã nu îi aloce nici o sumã cu acest titlu (cf. Cauzei Oprea ºi alþii împotriva României, nr. 33.358/1996, 16 iulie 2002, paragraful 56).
D. Majorãri de întârziere
47. Curtea hotãrãºte sã aplice majorãrile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãºte cã a fost încãlcat art. 6 alin. (1) din Convenþie, sub aspectul absenþei unui proces echitabil;
3. hotãrãºte cã a fost încãlcat art. 6 alin. (1) din Convenþie, sub aspectul negãrii dreptului de acces la justiþie;
4. hotãrãºte cã a fost încãlcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
5. hotãrãºte cã statul pârât trebuie sã restituie reclamantei, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenþie, imobilul în litigiu ºi terenul pe care este situat;
6. hotãrãºte cã, în lipsa unei atari restituiri, statul pârât trebuie sã îi plãteascã reclamantei tot în termen de 3 luni suma de 250.000 euro (douã sute cincizeci mii euro) cu titlu de despãgubiri materiale;
7. hotãrãºte cã statul pârât trebuie sã îi plãteascã reclamantei tot în termen de 3 luni suma de 3.000 euro (trei mii euro) cu titlu de despãgubiri morale;
8. hotãrãºte cã sumele vor fi plãtite în moneda naþionalã a statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile în momentul plãþii;
9. hotãrãºte cã, începând de la data expirãrii termenului amintit ºi pânã la momentul efectuãrii plãþii, sumele menþionate la pct. 6 ºi 7 vor fi majorate cu o dobândã simplã a cãrei ratã este egalã cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale;
10. respinge cererea de acordare a unei satisfacþii echitabile pentru rest.
Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 3 februarie 2005, în aplicarea art. 77 paragrafele 2 ºi 3 din Regulament.