Hotararea CEDO in cauza Faimblat impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

HOTARAREA
din 13 ianuarie 2009

in Cauza Faimblat impotriva Romaniei

(Cererea nr. 23.066/02)

In Cauza Faimblat impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Birsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecatori, si din Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 9 decembrie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 23.066/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnul Solomon Faimblat si doamna Salomeia Faimblat (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 31 mai 2002, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta a decedat la data de 28 iunie 2008, lasand ca mostenitor unic pe fratele sau, primul reclamant, care, la data de 7 octombrie 2008, si-a exprimat dorinta de a continua litigiul in fata Curtii.
3. Din motive de ordin practic, prezenta hotarare va continua sa o denumeasca pe doamna Salomeia Faimblat "reclamanta", desi in prezent aceasta calitate trebuie atribuita numai domnului Solomon Faimblat (vezi, mutatis mutandis, Dalban impotriva Romaniei [MC], nr. 28.114/95, § 1, CEDO 1999-VI, si Petrescu impotriva Romaniei, nr. 73.969/01, § 2, 15 martie 2007).
4. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
5. Reclamantii sustin in special o incalcare a dreptului lor de acces la o instanta, astfel cum acesta este garantat de art. 6 § 1 din Conventie, din cauza respingerii actiunii lor in constatare ca inadmisibila, motivata de faptul ca nu au epuizat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, in conditiile in care aceasta ar fi, in opinia lor, ineficienta.
6. La data de 14 septembrie 2006, presedintele celei de a treia sectii a decis sa comunice Guvernului capatul de cerere de mai sus. Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Conventie, acesta a mai decis analizarea in acelasi timp atat a admisibilitatii, cat si a temeiniciei cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
7. Reclamantii, frate si sora, s-au nascut in anul 1949 si, respectiv, 1947 si locuiesc in Tulcea.
8. La data de 27 martie 1941, un imobil apartinand tatalui reclamantilor, situat in Tulcea, Str. Garii nr. 28 (fosta str. Carol nr. 40), a fost confiscat de catre stat in temeiul Decretului nr. 842 privind regimul juridic al imobilelor care apartineau comunitatii evreiesti.
9. In anul 1950, in temeiul Decretului de nationalizare nr. 92/1950, statul a hotarat nationalizarea imobilului respectiv.
10. La data de 27 aprilie 2001, reclamantii au adresat o notificare primariei, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, in vederea obtinerii retrocedarii imobilului nationalizat.
11. In luna septembrie 2001, in paralel cu procedura administrativa, reclamantii au sesizat Judecatoria Tulcea cu o actiune indreptata impotriva Consiliului Local, solicitand constatarea nelegalitatii nationalizarii din anul 1950. Prin sentinta din data de 13 septembrie 2001, instanta le-a respins actiunea ca inadmisibila, motivand ca acestia ar fi trebuit sa urmeze procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001 (Legea nr. 10/2001).
Prin decizia definitiva din data de 8 aprilie 2002, Curtea de Apel Constanta a confirmat aceasta sentinta.
12. Prin adresa din data de 12 martie 2003, primaria le-a solicitat reclamantilor sa isi completeze dosarul cu documentele care sa indice amplasamentul imobilului, lucru pe care acestia l-au facut la 5 mai 2003.
13. La data de 18 mai 2006, primarul orasului Tulcea a constatat ca imobilul nu putea fi restituit, intrucat casa fusese demolata, iar terenul era ocupat la acel moment de constructii si amenajari publice si a aratat ca reclamantii aveau, prin urmare, dreptul la "masuri reparatorii prin echivalent" conform Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente.
Reclamantii nu au contestat aceasta decizie.
14. In paralel, la data de 20 iulie 2001, reclamantii au introdus o noua actiune, indreptata impotriva Ministerului de Finante, urmarind sa obtina restituirea imobilului sau o indemnizatie echivalenta, in temeiul Legii nr. 10/2001. La data de 9 mai 2002, Tribunalul Judetean Tulcea a hotarat, ca urmare a cererii reclamantilor, sa suspende judecarea acestei actiuni pentru a astepta solutionarea procedurii administrative (paragraful 10 de mai sus). La data de 4 mai 2006, tot ca urmare a unei cereri a reclamantilor, instanta a constatat ca actiunea s-a perimat.
II. Dreptul si practica interne pertinente
15. Prevederile legale, inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 si ale modificarilor sale ulterioare, precum si jurisprudenta interna relevante sunt descrise in hotararile Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-33, CEDO 1999-VII), Strain si altii impotriva Romaniei (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005-VII), Paduraru impotriva Romaniei [nr. 63.252/00, §§ 38-53, CEDO 2005-XII (extrase)] si Tudor impotriva Romaniei (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
16. Pana la o data recenta, practica judiciara interna a cunoscut cel putin doua interpretari diferite ale art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 in ceea ce priveste competenta instantelor interne de a statua asupra cererilor avand ca obiect retrocedarea bunurilor nationalizate, in cazul absentei unui raspuns din partea autoritatilor administrative la notificarea efectuata in baza aceleiasi legi. Printr-o serie de decizii, instantele nationale au respins ca inadmisibile sau premature cererile de restituire in natura a bunurilor litigioase, motivand ca nu puteau fi sesizate in lipsa unei decizii administrative luate de autoritatea competenta (vezi, de exemplu, Decizia nr. 1.089 din 19 martie 2003 a Curtii Supreme de Justitie). In alte decizii, instantele interne au considerat ca sunt competente sa statueze asupra cererii de restituire a bunurilor, chiar si in lipsa unei decizii administrative, recunoscand explicit existenta unei lacune a legii mentionate mai sus (vezi, de exemplu, Decizia nr. 2.530 din 11 iunie 2003 a Curtii Supreme de Justitie).
17. Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, Inalta Curte de Casatie si Justitie, statuand asupra recursului in interesul legii promovat de procurorul general al Romaniei, a pus capat acestei practici divergente si a decis ca instantele interne sunt competente sa statueze asupra fondului cererilor, chiar si in ipoteza absentei unui raspuns din partea autoritatilor administrative.
III. Textele Consiliului Europei
18. In Rezolutia sa R(2004)3 privind hotararile care ridica o problema sistemica subsecventa, adoptata la 12 mai 2004, Comitetul Ministrilor a aratat urmatoarele:
"Comitetul de Ministri, in temeiul art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
considerand ca scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere intre membrii sai si ca unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apararea si dezvoltarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale,
reafirmandu-si convingerea potrivit careia Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (denumita in continuare Conventia) trebuie sa ramana principalul punct de referinta in domeniul protectiei drepturilor omului in Europa si reamintind angajamentul sau de a lua masuri pentru a asigura eficienta pe termen lung a sistemului de control instituit prin Conventie,
reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Conventie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile si libertatile garantate de Conventie sa fie protejate mai intai prin dreptul intern si aplicate de autoritatile nationale,
exprimandu-si satisfactia in aceasta privinta pentru faptul ca astazi Conventia face parte din ordinea juridica interna a tuturor statelor membre,
reamintind ca, in virtutea art. 46 din Conventie, inaltele parti contractante se angajeaza sa respecte hotararile definitive ale Curtii Europene a Drepturilor Omului (denumita in continuare Curtea) in litigiile in care sunt parti si ca hotararea definitiva a Curtii este transmisa Comitetului Ministrilor care supravegheaza punerea sa in executare,
subliniind interesul de a ajuta statul in cauza sa identifice problemele subsecvente si masurile necesare pentru punerea in executare,
considerand ca punerea in aplicare a hotararilor ar fi facilitata daca existenta unei probleme sistemice ar fi deja identificata in hotararea Curtii,
pastrand spiritul observatiilor facute asupra acestei probleme de catre Curtea insasi cu ocazia sesiunii Comitetului Ministrilor din 7 noiembrie 2002,
invita Curtea:
I. in masura posibilitatilor, sa identifice in hotararile in care constata o incalcare a Conventiei ceea ce, dupa parerea sa, ridica o problema sistemica subsecventa si originea acestei probleme, in special atunci cand ea este susceptibila a da nastere unor numeroase cereri, astfel incat sa ajute statele sa gaseasca solutia potrivita si Consiliul Ministrilor sa supravegheze executarea hotararilor;
II. sa semnaleze in special orice hotarare ce cuprinde indicatii cu privire la existenta unei probleme sistemice si originea acestei probleme nu numai statului in cauza si Comitetului Ministrilor, ci si Adunarii Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei si comisarului pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, si sa semnaleze intr-un mod adecvat aceste hotarari in baza de date a Curtii."
19. Recomandarea Comitetului Ministrilor Rec(2004)6 privind imbunatatirea cailor de recurs interne, adoptata la data de 12 mai 2004, prevede urmatoarele:
"Comitetul Ministrilor, in temeiul art. 15.b din Statutul Consiliului Europei,
considerand ca scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere intre membrii sai si ca unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apararea si dezvoltarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale,
reafirmandu-si convingerea potrivit careia Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (denumita in continuare Conventia) trebuie sa ramana principalul punct de referinta in domeniul protectiei drepturilor omului in Europa si reamintind angajamentul sau de a lua masuri pentru a asigura eficienta pe termen lung a sistemului de control instituit prin Conventie,
reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Conventie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile si libertatile garantate de Conventie sa fie protejate mai intai prin dreptul intern si aplicate de autoritatile nationale,
exprimandu-si satisfactia in aceasta privinta pentru faptul ca astazi Conventia face parte din ordinea juridica interna a tuturor statelor membre,
subliniind ca, astfel cum prevede art. 13 din Conventie, statele membre s-au angajat ca orice persoana ce poate pretinde, in mod justificabil, o incalcare a drepturilor si libertatilor sale consacrate in Conventie sa aiba dreptul la o cale de recurs eficienta in fata unei instante nationale,
reamintind ca, dincolo de obligatia de a asigura existenta unor astfel de cai de recurs eficiente in sensul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului (denumita in continuare Curtea), statele au obligatia generala de a remedia problemele care stau la baza incalcarilor constatate,
subliniind ca este de datoria statelor membre sa ia masuri in vederea asigurarii eficientei in drept si in practica a cailor de recurs interne si pentru ca acestea sa fie susceptibile sa conduca la o hotarare care sa vizeze temeinicia cererii si la un remediu adecvat al oricarei incalcari constatate,
luand act de faptul ca natura si numarul cererilor aduse in fata Curtii si hotararile pe care aceasta le pronunta demonstreaza mai mult ca oricand necesitatea ca statele membre sa se asigure de o maniera eficace si conforma normelor in vigoare ca aceste cai de recurs exista in orice situatie, in special in cazul duratei excesive a procedurilor jurisdictionale,
apreciind ca disponibilitatea cailor de recurs interne eficiente pentru toate cererile justificabile referitoare la incalcari ale Conventiei ar trebui sa permita reducerea volumului de munca al Curtii, datorita, pe de o parte, reducerii numarului de cauze care ii parvin si, pe de alta parte, datorita faptului ca tratarea in functie de circumstante a cauzelor pe plan national este capabila sa simplifice analiza lor ulterioara de catre Curte,
subliniind faptul ca imbunatatirea cailor de recurs la nivel national, in special cu privire la cauzele repetitive, ar trebui sa contribuie la reducerea volumului de munca al Curtii,
recomanda statelor membre, tinand cont de exemplele de buna practica din anexa:
I. sa se asigure, printr-o supraveghere constanta, in lumina jurisprudentei Curtii, ca exista cai de recurs interne pentru orice persoana ce pretinde intr-un mod justificabil o incalcare a Conventiei si ca aceste cai de recurs sunt efective, in masura in care sunt susceptibile sa conduca la o hotarare care sa vizeze temeinicia cererii si la un remediu adecvat al oricarei incalcari constatate;
II. sa reanalizeze, in urma hotararilor Curtii care constata deficiente sistemice sau generale in dreptul sau practica statului, caracterul efectiv al cailor de recurs interne existente si, daca este cazul, sa implementeze cai de atac efective pentru a evita aducerea in fata Curtii a unor cauze repetitive;
III. sa acorde o atentie deosebita, in cadrul pct. I si II de mai sus, existentei unor cai de recurs efective in cazul in care se pretinde intr-un mod justificabil durata excesiva a procedurilor jurisdictionale.
Il insarcineaza pe secretarul general al Consiliului Europei sa utilizeze mijloacele necesare pentru a putea acorda asistenta adecvata statelor membre, pentru a le ajuta sa puna in aplicare prezenta recomandare."

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie
20. Reclamantii sustin ca respingerea actiunilor lor in constatare ca inadmisibile, cu motivarea ca nu au urmat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, le-a incalcat dreptul de acces la o instanta, astfel cum este acesta prevazut de art. 6 § 1 din Conventie, in masura in care aceasta procedura nu este eficienta.
Art. 6 § 1 prevede urmatoarele in partile sale relevante:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilitatii
21. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, Curtea constata ca nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele partilor
22. Guvernul sustine ca obligatia justitiabilului de a parcurge o procedura administrativa prealabila anterior introducerii cererii sale in fata instantelor de judecata reprezinta una dintre limitarile dreptului de acces la o instanta admise de jurisprudenta Curtii, in cazul in care decizia administrativa astfel data poate fi supusa controlului efectiv al instantelor [Constantinescu impotriva Romaniei (dec.), nr. 61.767/00, 14 septembrie 2004, si Nichifor impotriva Romaniei (nr. 1), nr. 62.276/00, § 23, 13 iulie 2006].
23. In continuare, Guvernul face o descriere detaliata a procedurii administrative si a celei judiciare prevazute de Legea nr. 10/2001 si sustine ca aceasta lege nu inlatura controlul judiciar al deciziilor administrative. In opinia sa, aceasta procedura folosita de reclamanti a fost eficienta in speta, in masura in care la data de 18 mai 2006 a fost adoptata o decizie administrativa. Guvernul observa ca reclamantii nu au contestat aceasta decizie in fata instantelor, in conditiile in care o astfel de posibilitate le era oferita prin Legea nr. 10/2001.
24. In continuare, Guvernul sustine ca nici actiunea in constatare insasi introdusa de reclamanti nu a fost respinsa decat dupa o analiza pe fond a pretentiilor formulate.
25. Guvernul supune apoi atentiei Curtii o serie de hotarari in care Curtea Suprema de Justitie a procedat la o analiza in fond a actiunilor in revendicare referitoare la imobile nationalizate.
26. Reclamantii aduc la cunostinta faptul ca actiunea in constatare si cea prevazuta de Legea nr. 10/2001 au obiective diferite si ca o constatare din partea instantelor a faptului ca nationalizarea a fost ilegala ar fi putut sa influenteze desfasurarea procedurii initiate in temeiul Legii nr. 10/2001.
#PAGEBREAK#
27. De asemenea, acestia considera ca procedura pusa la dispozitia lor prin Legea nr. 10/2001 nu este eficienta, avand in vedere, in special, faptul ca organismul de plasare colectiva in valori mobiliare "Proprietatea" ("Fondul Proprietatea") nu functioneaza inca de o maniera susceptibila sa conduca la o despagubire efectiva.
2. Aprecierea Curtii
a) Principii aplicabile
28. Curtea reaminteste ca art. 6 § 1 garanteaza fiecarei persoane dreptul ca o instanta judecatoreasca sa poata fi sesizata cu privire la orice contestatie privind drepturile si obligatiile sale cu caracter civil, insa ca acest drept de acces la o instanta nu este absolut, fiind supus unor limitari implicit acceptate, in special in ceea ce priveste conditiile de admisibilitate a unei actiuni, deoarece aceasta impune, prin insasi natura sa, o reglementare de catre stat, care se bucura, in aceasta privinta, de o anumita marja de apreciere. Totusi, aceste limitari nu ii pot restrictiona unui justitiabil accesul liber intr-un asemenea mod sau intr-o asemenea masura incat dreptul sau de a se adresa unei instante judecatoresti sa fie afectat in insasi esenta sa. Mai mult chiar, astfel de limitari nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 § 1 din Conventie decat daca ele urmaresc un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul urmarit (Yagtzilar si altii impotriva Greciei, nr. 41.727/98, §§ 22-23, CEDO 2001-XII, si Lungoci impotriva Romaniei, nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006).
29. In plus, simplul fapt ca partea interesata a avut la dispozitie cai de recurs interne nu satisface exigentele art. 6 § 1: se impune respectarea cerintei ca gradul de acces asigurat de legislatia nationala sa fie suficient pentru a le asigura partilor interesate "dreptul la o instanta", avand in vedere principiul suprematiei dreptului intr-o societate democratica (Yagtzilar, § 26, si Lungoci, § 43, citate anterior). Aceasta se intampla mai ales atunci cand, de exemplu, partea interesata nu a avut acces la o instanta decat pentru a-si vedea actiunea declarata inadmisibila prin efectul legii (ibidem).
30. De asemenea, Curtea reaminteste ca dreptul la o instanta judecatoreasca nu se rezuma numai la un drept teoretic de a obtine recunoasterea dreptului printr-o hotarare definitiva, ci ca el cuprinde si speranta legitima ca aceasta hotarare va fi executata. Protectia efectiva a justitiabilului si restabilirea legalitatii presupun obligatia administratiei de a se conforma unei sentinte sau decizii pronuntate in domeniul respectiv de cel mai inalt organ jurisdictional in materie administrativa al statului [Manoilescu si Dobrescu impotriva Romaniei (dec.), nr. 60.861/00, §§ 66-67, CEDO 2005-VI si, mutatis mutandis, Artico impotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A, nr. 37].
b) Aplicarea acestor principii in speta
31. In speta, Curtea observa ca actiunea in constatare introdusa de reclamanti a fost respinsa, in ultima instanta, la data de 8 aprilie 2002 de catre instantele judecatoresti, care au apreciat ca reclamantii trebuiau sa urmeze procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001.
32. Decizia din data de 8 aprilie 2002, astfel pronuntata, reprezinta o ingerinta in dreptul de acces al reclamantilor la o instanta judecatoreasca. Curtea nu exclude ipoteza potrivit careia implementarea prin Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale pentru realizarea drepturilor urmarite de reclamanti in cadrul actiunii lor in constatare urmareste, in sine, un scop legitim. Desigur, la momentul desfasurarii evenimentelor cauzei nu exista o practica uniforma la nivelul instantelor interne in ceea ce priveste prioritatea procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 fata de celelalte actiuni, introduse in baza dreptului comun (vezi paragrafele 16-17 de mai sus). Totusi, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa analizeze daca ingerinta suferita de reclamanti urmarea un scop legitim, deoarece, in orice caz, ea nu era proportionala, avand in vedere diferitele interese ce trebuie puse in balanta, si aceasta din motivele care urmeaza.
33. Curtea observa ca, intr-adevar, reclamantilor care au initiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001 li s-a respins actiunea in constatare la data de 8 aprilie 2002, desi nu fusese pronuntata nicio decizie administrativa in termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primaria nu a solicitat informatii suplimentare intr-un termen rezonabil, solicitare care, daca era cazul, ar fi putut fi luata in considerare de instante ca semn de activitate din partea autoritatii administrative competente. Modul in care instantele le-au respins reclamantilor actiunea fara a analiza comportamentul organelor administrative si respectarea de catre acestea din urma a procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 pune sub semnul indoielii eficienta accesului la o instanta judecatoreasca, conferit reclamantilor in cadrul procedurii in constatare.
Aceasta fiind situatia, respingerea actiunii in constatare nu prezinta prin ea insasi o problema din perspectiva Conventiei daca, in circumstantele concrete ale spetei, procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectiva. Prin urmare, ramane de verificat eficienta acestei proceduri in speta.
34. Curtea trebuie sa observe inca de la inceput ca, desi dosarul administrativ a fost completat de reclamanti la data de 5 mai 2003, abia la data de 18 mai 2006, adica dupa 3 ani, a fost adoptata o decizie administrativa in speta. Aceasta decizie, desi ramasa definitiva, nu a fost inca executata.
35. Curtea nu contesta marja de apreciere de care beneficiaza statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurarii accesului concret si efectiv la o instanta (vezi, mutatis mutandis, Messochoritis impotriva Greciei, nr. 41.867/98, § 23, 12 aprilie 2001).
36. De asemenea, Curtea nu contesta nici eficienta pe care o poate avea procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, in special pentru stabilirea calitatii de persoana ce poate beneficia de dreptul la despagubire si pentru propunerea metodei de despagubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizatii). De asemenea, aceasta observa faptul ca persoanele nemultumite pot supune decizia administrativa controlului instantelor judecatoresti.
Cu toate acestea, chiar daca partea interesata parcurge intreaga procedura administrativa si, daca este cazul, contencioasa, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevazute de Legea nr. 247/2005 si, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
37. Or, Curtea a stabilit deja ca acest Fond nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil sa fie considerat ca echivalent cu acordarea efectiva a unei despagubiri (vezi, printre altele, Ruxanda Ionescu impotriva Romaniei, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006, si Matache si altii, citata anterior, § 42). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifica nu iau in considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei indelungate de despagubire (vezi, mutatis mutandis, Porteanu impotriva Romaniei, nr. 4.596/03, §§ 34, 16 februarie 2006).
38. Curtea conchide, prin urmare, ca, desi Legea nr. 10/2001 le ofera partilor interesate atat accesul la o procedura administrativa, cat si, ulterior, daca este necesar, la o procedura contencioasa, acest acces ramane teoretic si iluzoriu, nefiind in prezent in masura sa conduca intr-un termen rezonabil la plata unei despagubiri in favoarea persoanelor pentru care restituirea in natura nu mai este posibila.
39. Concret, Curtea observa ca, in speta, exista o diferenta importanta intre termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii si cele derulate in realitate.
40. Mai mult chiar, prin decizia administrativa din data de 18 mai 2006, reclamantilor li s-a propus o despagubire pentru imobilul lor nationalizat, care va fi calculata de catre comisia centrala constituita in baza Legii nr. 10/2001 (pentru o descriere detaliata a procedurii in fata acestei comisii, vezi Tudor impotriva Romaniei, nr. 29.035/05, §§ 15-20, 11 decembrie 2007). Or, Curtea a constatat deja ca partilor interesate nu le-a fost oferita nicio garantie in ceea ce priveste durata sau rezultatul acestei etape a procedurii [Matache si altii impotriva Romaniei (reparatie echitabila), nr. 38.113/02, §§ 17-19, 17 iunie 2008].
41. Desigur, reclamantii ar fi putut contesta decizia administrativa pentru ca instantele sa stabileasca cuantumul reparatiei in cauza. Totusi, o astfel de actiune, pe langa faptul ca ar fi contribuit in mod sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu ar fi putut fi considerata o cale de atac efectiva in speta, dat fiind faptul ca in final executarea hotararii definitive pronuntate de instante ar depinde tot de Legea nr. 247/2005 (paragraful 36 de mai sus).
42. Pe de alta parte, Curtea apreciaza ca, cel putin pana la data de 12 noiembrie 2007, cand a fost publicata in Monitorul Oficial decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie care punea capat practicii divergente a instantelor judecatoresti in ceea ce priveste admisibilitatea unei actiuni in revendicare paralele procedurii declansate in temeiul Legii nr. 10/2001, o astfel de actiune nu putea fi considerata o cale de atac eficienta in sensul Conventiei.
Curtea observa, intr-adevar, ca reclamantii nu aveau, la data evenimentelor, niciun mijloc efectiv de a promova actiuni in fata unei instante judecatoresti, cat timp procedura administrativa se afla in curs de desfasurare.
43. Din aceleasi motive, Curtea nu acorda o importanta prea mare actiunii introduse la data de 20 iulie 2001, nici argumentelor Guvernului intemeiate pe aceasta.
44. Curtea considera, prin urmare, ca, in cauza de fata, ingerinta in dreptul reclamantilor de acces la o instanta judecatoreasca nu a fost proportionala cu scopul urmarit: faptul ca instantele judecatoresti le-au opus acestora existenta procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 le-a incalcat dreptul de acces la o instanta, in masura in care nici astazi, dupa mai mult de 7 ani de la initierea procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despagubiri in favoarea reclamantilor, iar acestia nu au nicio garantie sa o obtina deocamdata.
Prin urmare, in speta a avut loc incalcarea articolului 6 § 1 din Conventie.
II. Asupra celorlalte pretinse incalcari
45. Reclamantii se plang, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, de faptul ca nu li s-a restituit inca terenul si nu au primit despagubirea pentru imobilul demolat.
46. Avand in vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Conventie (paragraful 44 de mai sus), Curtea apreciaza ca acest capat de cerere trebuie considerat admisibil, dar ca nu este cazul sa analizeze daca, in speta, a avut loc incalcarea acestei prevederi (vezi, printre altele, Laino impotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999I; Zanghi impotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194C; Biserica Catolica din Chania impotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere de hotarari si decizii 1997-VIII; Glod impotriva Romaniei, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, si Albina impotriva Romaniei, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).
III. Asupra aplicarii art. 46 din Conventie
47. Art. 46 din Conventie prevede:
"1. Inaltele parti contractante se angajeaza sa se conformeze hotararilor definitive ale Curtii in litigiile in care ele sunt parti.
2. Hotararea definitiva a Curtii este transmisa Comitetului Ministrilor care supravegheaza executarea ei."
48. Concluzia de incalcare a art. 6 § 1 din Conventie, care este concluzia Curtii in speta, prezinta o problema majora care rezulta din caracterul defectuos al legislatiei privind retrocedarea imobilelor nationalizate si din aplicarea sa de catre autoritatile administrative [vezi, mutatis mutandis, Xenides-Arestis impotriva Turciei, nr. 46.347/99, § 38, 22 decembrie 2005; Scordino impotriva Italiei (nr. 3) (reparatie echitabila), nr. 43.662/98, § 11, CEDO 2007-... si Driza impotriva Albaniei, nr. 33.771/02, § 112, CEDO 2007-... (extrase)]. Curtea priveste cu satisfactie faptul ca s-a pus capat divergentelor de interpretare a Legii nr. 10/2001, insa nu poate ignora ca nici macar multiplele modificari legislative efectuate pana in prezent nu au dus la imbunatatirea situatiei generate de aceasta lege (vezi, in special, Porteanu, citata anterior, § 34; Toganel si Gradinaru impotriva Romaniei, nr. 5.691/03, § 30-31, 29 iunie 2006; Tudor, citata anterior, § 33, si Albu impotriva Romaniei, nr. 8.508/03, § 22, 17 iunie 2008).
49. Aceasta observa cu ingrijorare ca pe rolul sau se afla deja aproximativ 50 de cauze similare cu cea in speta, ceea ce pare sa indice o practica raspandita in randul autoritatilor administrative de a nu raspunde in termenele legale sau, cel putin, intr-un termen rezonabil conform jurisprudentei Curtii la cererile de restituire a imobilelor nationalizate. De asemenea, aceasta apreciaza ca lacunele identificate in aceste cauze, inclusiv in cea de fata, pot sa mai dea nastere in viitor la numeroase cereri intemeiate.
Curtea vede in aceasta incapacitate a statului roman de a pune ordine in sistemul sau legislativ nu numai un factor agravant in ceea ce priveste responsabilitatea statului fata de Conventie pentru o situatie trecuta sau actuala, ci si o amenintare pentru eficienta viitoare a mecanismului pus in practica prin Conventie (Scordino, §§ 14-15, Driza, § 122, citate anterior).
50. Pentru aceste motive, inainte de a analiza cererea de reparatie echitabila prezentata de catre reclamanti in temeiul art. 41 din Conventie si avand in vedere circumstantele spetei, precum si evolutia volumului sau de lucru, Curtea isi propune sa analizeze consecintele ce pot interveni pentru statul parat ca urmare a aplicarii art. 46 din Conventie. Aceasta reaminteste ca, in conformitate cu prevederile art. 46, inaltele parti contractante se obliga sa se conformeze hotararilor definitive pronuntate de Curte in litigii in care ele sunt parti, Comitetul Ministrilor fiind insarcinat sa supravegheze executarea acestor hotarari. Rezulta, in special, ca, atunci cand Curtea constata o incalcare, statul parat are obligatia juridica nu numai de a le plati partilor vatamate sumele alocate cu titlu de reparatie echitabila prevazuta de art. 41, ci si sa aleaga, sub controlul Comitetului Ministrilor, masuri generale si/sau, daca este cazul, individuale, care trebuie integrate in ordinea sa juridica interna, pentru a pune capat incalcarii constatate de Curte si pentru a inlatura, pe cat posibil, consecintele acesteia. Statul parat ramane liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele prin care sa isi indeplineasca obligatia juridica cu privire la art. 46 din Conventie, in masura in care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse in hotararea Curtii (Broniowski impotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 192, CEDO 2004-V; Xenides-Arestis, § 39; Scordino, § 12 si Driza, § 123, citate anterior).
51. In ceea ce priveste masurile menite sa sporeasca eficienta mecanismului stabilit de Conventie, Curtea atrage atentia asupra Rezolutiei R(2004)3 si Recomandarii Rec(2004)6 a Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 (paragrafele 18 si 19 de mai sus).
52. Desi, in principiu, nu este de datoria sa sa stabileasca posibilele masuri de redresare adecvate pentru ca statul parat sa se achite de obligatiile sale cu privire la art. 46 din Conventie, tinand cont de situatia cu caracter structural pe care o constata, Curtea observa ca se impun, fara nicio indoiala, masuri generale la nivel national in cadrul executarii prezentei hotarari (Broniowski, § 193, Scordino, § 15, si Driza, § 125, citate anterior).
53. Curtea apreciaza ca statul ar trebui, inainte de toate, sa ia masurile legislative necesare pentru a se asigura ca cererile de restituire primesc un raspuns definitiv din partea autoritatilor administrative, in termene rezonabile. De asemenea, statul trebuie sa vegheze si la inlaturarea obstacolelor juridice care impiedica executarea cu celeritate a deciziilor definitive pronuntate de autoritatile administrative sau de instantele judecatoresti cu privire la imobilele nationalizate, pentru ca fostii proprietari sa obtina fie restituirea bunurilor lor, fie o despagubire rapida si adecvata pentru prejudiciul suferit, in special prin adoptarea unor masuri legislative, administrative si bugetare capabile sa garanteze o astfel de solutionare (vezi si, mutatis mutandis, Scordino, § 16, si Driza, § 125, citate anterior).
54. Masurile aratate in paragrafele precedente ar trebui luate in cel mai scurt timp.
IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
55. Conform art. 41 din Conventie:
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciu
56. Reclamantii solicita 40.000 dolari americani (USD) pentru daunele morale suferite.
57. Guvernul argumenteaza ca intre pretinsa incalcare si pretinsul prejudiciu suferit nu s-a stabilit nicio legatura de cauzalitate si considera, in orice caz, ca o eventuala constatare a incalcarii ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a acestui prejudiciu.
#PAGEBREAK#
58. Curtea apreciaza ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat suficient prin constatarea incalcarii.
59. In aceste circumstante, tinand cont de toate elementele aflate in posesia sa si statuand in echitate, astfel cum prevede art. 41 din Conventie, Curtea le acorda ambilor reclamanti suma de 6.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecata
60. Reclamantii solicita si suma de 300 USD pentru cheltuielile de judecata efectuate. Acestia prezinta o chitanta ce dovedeste plata sumei de 464,69 lei noi romanesti la data de 6 februarie 2007, pentru o traducere.
61. Guvernul nu se opune rambursarii cheltuielilor de judecata necesare si care sunt dovedite.
62. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al acestora. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care o acorda reclamantilor.
C. Dobanzi moratorii
63. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

C U R T E A

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie;
3. hotaraste ca nu este necesar sa analizeze capatul de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa le plateasca impreuna reclamantilor, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, sumele de mai jos, care vor fi convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii:
(i) 6.000 EUR (sase mii euro) pentru daune morale, la care se adauga orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit; si
(ii) 200 EUR (doua sute euro) pentru cheltuieli de judecata, la care se adauga orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamanti;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 13 ianuarie 2009, in aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Josep Casadevall,        Stanley Naismith,
presedinte                       grefier adjunct