Hotararea CEDO in Cauza Nita impotriva Romaniei

(Cererea nr. 10.778/02)
In Cauza Nita impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupanèiè, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecatori, si din Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 14 octombrie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 10.778/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnul Vasile Mircea Nita si domnul Ionel Viorel Nita (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 21 ianuarie 2002, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantii sustin in special ca au suferit rele tratamente din partea politistilor si ca nu au beneficiat de o ancheta efectiva impotriva agentilor statului in cauza, care au ramas nepedepsiti.
4. La data de 27 septembrie 2005, presedintele Sectiei a treia a decis sa ii comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Conventie, s-a mai decis si sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

In Fapt

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantii sunt gemeni nascuti in anul 1971 si locuiesc in Rosiori de Vede, Romania.
6. La data de 31 ianuarie 1995, reclamantii au introdus la Parchetul Militar Bucuresti o plangere penala sub acuzatia de cercetare abuziva impotriva politistilor de la sectia din Rosiori de Vede. Reclamantii aratau ca, fiind invitati la sectia de politie pentru a da declaratii in cadrul unei anchete penale pentru talharie avand ca obiect un inel de aur pe care acestia l-ar fi smuls unei persoane, ei au fost sechestrati la sectie in mai multe randuri, in datele de 10, 17 si 28 decembrie 1994, precum si la data de 4 februarie 1995 de catre politistii R.G. si C.M. Acestia le-ar fi legat un brat cu catuse de piciorul mesei la care au fost chemati sa dea declaratii si apoi le-ar fi aplicat lovituri de picior si de pumn in stomac, in ficat si la cap, pentru a-i forta sa scrie ceea ce le dictau. Politistii s-ar fi folosit si de bastoane din cauciuc si de sarma pentru a ii lovi.
7. Guvernul contesta faptul ca reclamantii ar fi fost agresati de politistii din Rosiori de Vede care, in opinia sa, i-au interogat doar pe reclamanti cu privire la talharia de care se plansese o persoana.
8. La data de 16 februarie 1995, reclamantii au fost examinati de medicul stomatolog-sef de la clinica din Rosiori de Vede, care a eliberat fiecaruia un certificat medical datat in aceeasi zi, ce atesta ca mai multi dinti erau fracturati. Acest certificat cuprindea un numar de inregistrare in registrul clinicii respective si data la care fusese eliberat. Pe de alta parte, din acest certificat nu rezulta nici in ce circumstante au fost produse fracturile respective si nici de cand datau ele. La data de 26 februarie 1995, reclamantii au depus la parchet o copie a acestui document ce cuprindea numarul de inregistrare si data la care a fost emis; in schimb, stampila medicului curant si semnatura sa erau ilizibile. Parchetul a depus acest document la dosarul de ancheta ce a fost deschis in urma plangerii lor penale impotriva politistilor R.G. si C.M.
9. Guvernul nu contesta ca reclamantii prezentau leziuni in ziua in care au fost examinati de catre medicul stomatolog din Rosiori de Vede, insa considera ca acestea nu erau rezultatul actiunilor politistilor din Rosiori de Vede. Guvernul arata ca certificatul medical in discutie nu permite stabilirea cu exactitate nici a momentului la care au fost aplicate actele de violenta impotriva celor 2 frati si, de altfel, nici originea acestor leziuni.
10. La data de 15 februarie 1995, reclamantii au fost audiati de parchet si si-au mentinut versiunea faptelor asa cum a fost expusa in plangerea lor initiala. Unul dintre cei 2 frati a fost audiat din nou la data de 26 februarie 1995.
11. La data de 16 februarie 1995, parchetul i-a audiat pe cei 2 politisti, R.G. si C.M.
Politistul R.G. a recunoscut ca i-ar fi convocat in mai multe randuri la sectia de politie pe cei 2 reclamanti pentru a face investigatii cu privire la plangerea penala depusa de un tert sub acuzatia de talharie. El a confirmat faptul ca i-a legat pe reclamanti cu catuse de piciorul mesei la care fusesera chemati sa dea declaratii si a justificat acest lucru prin faptul ca acestia ar fi manifestat o agresivitate verbala impotriva sa, pe care ii era teama sa nu o vada transformandu-se in agresivitate fizica. In schimb, el nu a recunoscut ca i-ar fi lovit. Aceasta depozitie a fost consemnata in scris si depusa la dosarul de ancheta, deschis de parchet.
Politistul C.M., audiat in doua randuri, a declarat ca nu fusese insarcinat cu nicio ancheta impotriva reclamantilor.
Ulterior, el a declarat ca era posibil ca el sa fi fost comandantul postului de politie din Rosiori de Vede la data faptelor ce ii erau imputate, insa a reiterat ca nu participase la interogatoriile reclamantilor.
12. La data de 6 martie 1995, mama reclamantilor a fost invitata la parchet pentru a fi audiata de procurorii insarcinati cu cercetarea plangerii penale a fiilor sai. Aceasta a declarat ca i-a insotit pe fiii sai la sectia de politie de fiecare data cand au fost convocati acolo. La data de 17 decembrie 1994, auzind strigatele unuia dintre fiii sai in timp ce astepta pe culoarul politiei, ea a deschis usa si i-a vazut atunci pe fiii sai legati cu catuse, batuti si plini de sange. Aceasta a mentionat ca in aceeasi incapere a vazut, pe langa politistul R.G., inca o persoana imbracata in haine civile. Apoi ea a aratat ca i-a insotit pe fiii sai la data de 16 februarie 1995 la spitalul din Rosiori de Vede, unde le-a fost eliberat un certificat medical. Aceasta declaratie, consemnata de procurorul insarcinat cu ancheta, a fost depusa la dosar, cu mentiunea ca autoarea sa nu stia nici sa citeasca si nici sa scrie.
13. La data de 14 noiembrie 1995, parchetul a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva reclamantilor pentru acuzatia de talharie, retinand ca persoana ce depusese plangere impotriva lor recunoscuse intre timp ca, de fapt, pierduse obiectul in discutie si ca preferase sa faca plangere deoarece nu indraznise sa recunoasca acest lucru fata de familia sa.
14. Prin Rezolutia din data de 8 martie 1999, un procuror militar de la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti a emis o solutie de neincepere a urmaririi penale impotriva politistului R.G., intemeiata pe art. 10 lit. g) din Codul de procedura penala (CPP), pe motivul ca acesta decedase in luna noiembrie 1998. De asemenea, procurorul militar a dat si o rezolutie de neincepere a urmaririi penale impotriva politistului C.M., intemeiata pe art. 10 lit. a) din CPP, cu motivarea ca nu participase la investigatiile referitoare la reclamanti, care fusesera efectuate exclusiv de politistul R.G.
Parchetul a constatat ca niciun certificat medico-legal eliberat de o institutie abilitata prin lege nu atesta ca reclamantii ar fi suferit cu adevarat rele tratamente. De asemenea, acesta a considerat ca certificatul medical intocmit la data de 16 ianuarie 1995 de catre un medic stomatolog nu putea fi luat in considerare din moment ce nu emana de la o autoritate abilitata prin lege sa faca constatari medico-legale si a observat ca leziunile ce fusesera constatate in acesta s-ar fi putut produce in alte circumstante decat cele denuntate de partile interesate. In ceea ce priveste modalitatea in care s-a derulat ancheta in cauza, parchetul a constatat ca politistul R.G. facuse investigatii in urma plangerii penale sub acuzatia de talharie pe care o introdusese un tert impotriva reclamantilor. In motivele rezolutiei in cauza nu a figurat nicio mentiune referitoare la faptul ca reclamantii au fost legati cu catuse de piciorul mesei la care au fost chemati sa dea declaratii, fapt recunoscut de politistul R.G. in declaratia sa depusa la dosar.
15. Reclamantii au formulat o plangere impotriva acestei rezolutii la procurorul ierarhic superior, solicitand dispunerea unei expertize medico-legale a starii lor de sanatate la Institutul „Mina Minovici”, competent conform legii sa efectueze astfel de expertize la cererea autoritatilor judiciare, ale carei rezultate puteau fi folosite ca proba intr-un proces penal. Acestia au cerut ca mama lor sa fie audiata din nou in prezenta unuia dintre ei, avand in vedere ca aceasta nu stia nici sa citeasca si nici sa scrie si ca aveau indoieli cu privire la modalitatea in care a fost consemnata depozitia sa de catre procurorul care o audiase. In fine, ei au aratat ca politistul C.M. participase realmente la investigatiile abuzive la care au fost supusi, independent de faptul ca era sau nu oficial insarcinat cu dosarul lor; in acest sens, ei au precizat ca acest politist era prezent in camera in care erau legati cu catuse de piciorul mesei si in care le-au fost aplicate numeroase lovituri pentru a recunoaste furtul ce le era imputat.
16. Prin Decizia din data de 8 mai 2001, un procuror de la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti a respins plangerea reclamantilor ca nefondata. Aceasta decizie nu cuprindea niciun motiv si, in speta, niciun element care sa sustina concluzia parchetului respectiv conform careia plangerea reclamantilor nu era fondata.
17. La o data neprecizata, reclamantii au atacat rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti. Reamintind faptele ce au facut obiectul plangerii lor penale introduse la parchet, ei sustineau in special ca procurorii insarcinati cu cercetarea plangerii lor nu au dispus nicio confruntare cu politistii. De asemenea, ei au subliniat ca certificatul medical eliberat de medicul stomatolog, act ce constata numeroasele lor fracturi dentare, era singurul document pe care il puteau furniza pentru a dovedi relele tratamente suferite, din moment ce nicio expertiza medicala a starii lor de sanatate, de catre o institutie medicala abilitata, nu fusese dispusa de parchet. Ei au precizat numele medicului stomatolog de la clinica din Rosiori de Vede care i-a examinat si care le-a eliberat certificatul respectiv si au aratat ca, in ciuda eforturilor lor, nicio alta institutie medicala nu acceptase sa faca o constatare a starii lor de sanatate de care sa se poata prevala in fata instantei.
Ei au solicitat tragerea la raspundere penala a politistilor si au cerut sa le fie platite daune-interese drept reparatie a prejudiciului moral decurgand din suferintele lor fizice si psihice cauzate de fracturile dintilor lor.
18. La data de 15 iunie 2001, in sedinta publica din fata Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti, reclamantii au cerut o expertiza medico-legala a starii lor de sanatate la Institutul medico-legal „Mina Minovici” pentru a dovedi leziunile cauzate de politisti. Mai mult, acestia i-au cerut instantei sa audieze anumiti martori ai apararii si sa il interogheze pe politistul C.M. Instanta a respins aceste cereri.
19. Prin Sentinta din data de 21 iunie 2001, instanta a respins ca neintemeiata plangerea reclamantilor la rezolutiile de neincepere a urmaririi penale date de parchet. Aceasta a respins ca neveridice declaratiile reclamantilor si ale mamei lor, aratand ca existau cateva neconcordante in ceea ce priveste data la care partile interesate precizau ca ar fi fost supuse relelor tratamente. Instanta a statuat ca faptele imputate politistilor din Rosiori de Vede nu erau adevarate, deoarece o eventuala agresiune din partea politistului R.G. ar fi fost, dupa parerea instantei, inutila din moment ce acelasi politist a redactat o propunere de neincepere a urmaririi penale a reclamantilor. In motivele sentintei nu figura nicio mentiune cu privire la faptul ca reclamantii au fost legati cu catuse de piciorul mesei la care erau chemati sa dea declaratii.
20. Reclamantii au formulat recurs impotriva acestei hotarari, denuntand in special refuzul instantei inferioare de a dispune o expertiza medico-legala a starii lor de sanatate si de a o audia pe mama lor. Ei au aratat ca din declaratia politistului R.G. rezulta cu certitudine faptul ca acesta ii legase cu catuse de piciorul mesei la care erau chemati sa dea declaratii cu privire la pretinsul furt pe care acestia l-ar fi comis si pentru care fusesera convocati la sectia de politie. Reclamantii au reiterat faptul ca le-au fost aplicate in mai multe randuri numeroase lovituri in timp ce erau astfel imobilizati, pentru a recunoaste faptele ce le erau imputate.
21. Prin Decizia definitiva din data de 6 noiembrie 2001, Curtea Militara de Apel a confirmat sentinta instantei de fond, pe care o considera intemeiata. Aceasta a constatat ca certificatele medicale eliberate la data de 16 februarie 1995 si pe care partile interesate le depusesera la dosarul de ancheta aflat la parchet erau aproape ilizibile si ca din continutul lor nu reiesea numele medicului care le-a redactat. De asemenea, instanta a statuat ca o expertiza medico-legala pe baza certificatelor in discutie era, prin urmare, imposibila, avand in vedere faptul ca trecusera mai mult de 6 ani de la data presupusei agresiuni si faptul ca aceste certificate nu specificau data la care au fost produse leziunile pe care le constatau. In motivele deciziei nu figura nicio mentiune cu privire la legarea reclamantilor cu catuse de piciorul mesei la care fusesera chemati sa dea declaratii.

II. Dreptul si practica interna pertinente
22. Prevederile si practica interna pertinente privitoare la statutul procurorilor militari sunt descrise in paragraful 40 din Hotararea Barbu Anghelescu impotriva Romaniei (nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004).
23. Legea nr. 293 din 28 iunie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, din 30 iunie 2004, reglementeaza reorganizarea directiei generale a unitatilor penitenciare, de acum inainte demilitarizate si repartizate sub autoritatea Ministerului Justitiei. Personalului din administratia nationala a unitatilor penitenciare i s-a atribuit calitatea de „functionar public”, orice eventuale urmariri penale indreptate impotriva membrilor sai intrand de acum inainte sub competenta parchetelor si instantelor de drept comun.
24. Expertizele medico-legale ca mijloc de proba in procesele penale erau reglementate, la data evenimentelor, prin Decretul nr. 446 din 25 mai 1966 privind organizarea institutiilor si serviciilor medico-legale, ale carui articole pertinente prevedeau urmatoarele:
ARTICOLUL 2
„Institutiile medico-legale sunt Institutul de cercetari stiintifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici», subordonat Ministerului Sanatatii si Prevederilor Sociale, si filialele institutului. In cadrul Institutului de cercetari stiintifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici» functioneaza Comisia superioara medico-legala. In cadrul aceluiasi institut si al filialelor sale functioneaza comisii de control si avizare a actelor medico-legale.”
ARTICOLUL 6
„Institutul de cercetari stiintifice medico-legale «Prof. Dr. Mina Minovici» si filialele sale efectueaza: (...) noi expertize medicolegale, la cererea organelor in drept, in cazurile de: omor, lovire sau vatamare (...), deficiente in acordarea asistentei medicale, precum si orice alte lucrari medico-legale prevazute de regulamentul de aplicare a prezentului decret.”
25. Decretul nr. 446 din 25 mai 1996 si regulamentul sau de aplicare au fost abrogate prin Ordonanta Guvernului nr. 1 din 20 ianuarie 2000 privind organizarea activitatii si functionarea institutiilor de medicina legala, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, din 21 ianuarie 2000. In temeiul art. 2 al ordonantei respective, institutele abilitate prin lege sa efectueze expertize medico-legale pot fi sesizate cu o cerere de expertiza nu numai de catre organele de urmarire penala si de instantele nationale, ci si de orice persoana al carei interes este sa obtina un certificat medico-legal de care aceasta se poate prevala ulterior, daca doreste, ca dovada intr-un proces penal.

In Drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 3 din Conventie
26. Reclamantii se plang de faptul ca au suferit tratamente inumane si degradante din partea politistilor din Rosiori de Vede, cu incalcarea art. 3 din Conventie. Ei arata ca nimic nu justifica, in speta, tinerea lor legati cu catuse si imobilizati timp de mai multe ore, in mai multe randuri, la sectia de politie. Invocand art. 6 din Conventie, ei sustin, de asemenea, ca actiunea penala inceputa impotriva politistilor ca urmare a plangerii lor penale pentru cercetare abuziva nu a fost analizata intr-un termen rezonabil si nici in mod echitabil, din moment ce instantele nationale le-au respins cererea de expertiza medico-legala si au refuzat sa audieze anumiti martori.
27. Guvernul contesta ca ar fi avut loc incalcarea drepturilor garantate prin articolele invocate de reclamanti.
28. Curtea reaminteste ca, avand autoritatea de a stabili calificarea juridica a faptelor in cauza, nu se considera obligata de cea pe care le-o atribuie reclamantii sau guvernele. In virtutea principiului jura novit curia, aceasta a studiat, de exemplu, din oficiu, mai multe cereri din perspectiva unui articol sau paragraf ce nu fusese invocat de parti. O cerere se caracterizeaza prin faptele pe care le denunta si nu prin simplele motive sau argumente de drept invocate (vezi, mutatis mutandis, Guerra si altii impotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-I, p. 223, § 44, si Berktay impotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001).
29. In lumina acestor principii, Curtea considera necesar, in circumstantele spetei, sa analizeze acest capat de cerere in intregime din perspectiva art. 3 din Conventie, analizat, succesiv, pe latura sa materiala si procedurala. Aceasta prevedere este urmatoarea:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Asupra admisibilitatii
30. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, aceasta constata ca nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului
1. Asupra laturii materiale a art. 3
31. Curtea reaminteste ca art. 3 consacra una dintre valorile fundamentale ale societatilor democratice. Chiar in cele mai dificile circumstante, cum este lupta impotriva terorismului si a crimei organizate, Conventia interzice in termeni absoluti tortura si pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede restrictii, lucru prin care difera de majoritatea clauzelor normative ale Conventiei si protocoalelor sale nr. 1 si 4, si, conform art. 15 § 2, el nu suporta nicio derogare, nici macar in caz de pericol public ce ameninta viata natiunii (Selmouni impotriva Frantei [MC], nr. 25.803/94, CEDO 1999-V, § 95).
32. Pe de alta parte, un rau tratament trebuie sa atinga un minim de gravitate pentru a intra sub incidenta art. 3. Aprecierea acestui minim este relativa prin definitie; ea depinde de ansamblul datelor cauzei si, in special, de durata tratamentului, a efectelor sale fizice si/sau mentale, precum si, uneori, de sexul, varsta si starea de sanatate a victimei. Cand un individ este lipsit de libertate, utilizarea fortei fizice asupra sa atunci cand nu este absolut necesara din cauza comportamentului sau incalca demnitatea umana si constituie, in principiu, o incalcare a dreptului garantat de art. 3 (Ribitsch impotriva Austriei, Hotararea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, § 38, si Tekin impotriva Turciei, Hotararea din 9 iunie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-IV, §§ 52—53).
33. Curtea a subliniat ca persoanele retinute se afla in situatie de vulnerabilitate si ca autoritatile aveau obligatia sa le protejeze. Un stat este raspunzator de orice persoana retinuta, deoarece aceasta se afla exclusiv in mainile functionarilor politiei. Cand evenimentele in cauza, in totalitatea lor sau intr-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de catre autoritati, orice vatamare survenita in aceasta perioada da nastere unor puternice prezumtii de fapt. Revine Guvernului datoria sa furnizeze dovezi care stabilesc fapte ce pun la indoiala relatarea victimei (Tomasi impotriva Frantei, Hotararea din 27 august 1992, seria A nr. 241-A §§ 108—111; Ribitsch impotriva Austriei, mentionata mai sus, § 31, Berktay impotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001, si Rivas impotriva Frantei, nr. 59.584/00, § 38, 1 aprilie 2004).
34. Este adevarat ca sustinerile privind rele tratamente trebuie dovedite in fata Curtii prin elemente de proba adecvate(vezi, mutatis mutandis, Hotararea Klaas si altii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor, Curtea se foloseste de criteriul probei „dincolo de orice indoiala rezonabila”; o astfel de proba poate, totusi, sa rezulte dintr-o serie de indicii sau de prezumtii necombatute, suficient de grave, precise si concordante (Irlande impotriva Regatului Unit, Hotararea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161 in fine, Aydin impotriva Turciei, Hotararea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1889, § 73, si Selmouni impotriva Frantei, mentionata mai sus, § 88).
35. In speta, trebuie constatat ca, la data la care reclamantii au fost convocati la sectia de politie, acestia nu erau oficial inculpati pentru niciun capat de acuzare: ei s-au prezentat acolo de bunavoie si la simpla convocare scrisa, in urma unei plangeri penale formulate impotriva lor pentru talharie, pe care ulterior reclamantul si-a retras-o, de altfel, recunoscand ca era, de fapt, vorba de pierderea unui obiect, pe care incercase sa o faca sa para un furt pe care l-ar fi comis reclamantii.
Or, nu s-a contestat faptul ca, in timpul interogatoriilor reclamantilor, politistul R.G. i-a legat cu catuse de piciorul mesei din biroul politiei din Rosiori de Vede, postura in care au fost tinuti mai multe ore, inclusiv sub ochii mamei lor care se ingrijorase pentru soarta lor. Acesta a fost, desigur, un tratament cel putin degradant, pe care nu l-ar putea justifica, avand in vedere circumstantele spetei, nici cerintele anchetei, nici pretinsa agresivitate verbala a reclamantilor pe care o invocase politistul R.G., si care intra, prin natura si gravitatea sa, sub incidenta art. 3.
36. Curtea reaminteste ca autoritatile nu trebuie sa subestimeze importanta mesajului pe care il transmit tuturor persoanelor in cauza, dar si marelui public, atunci cand hotarasc sa inceapa sau nu urmarirea penala impotriva unor functionari banuiti de tratamente contrare art. 3 din Conventie. In mod deosebit, Curtea considera ca ele nu trebuie in niciun caz sa dea impresia ca sunt dispuse sa lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez impotriva Ciprului, nr. 30.873/96, § 71, CEDO 2000-XII).
Or, in aceasta privinta, Curtea considera ca in cauza de fata este deosebit de ingrijorator faptul ca atat procurorii de la parchetul abilitat sa le cerceteze plangerea, cat si instantele militare sesizate de reclamanti au trecut complet sub tacere actiunile descrise mai sus ale politistului R.G., care reieseau totusi cu claritate din declaratia pe care o daduse in fata parchetului si care fusese depusa la dosarul de ancheta.
Procurorii si instantele militare s-au multumit in cazul de fata sa dispuna neinceperea urmaririi penale in favoarea sa pe motivul ca, intre timp, decedase, fara a proceda la o recunoastere a caracterului ilicit al actiunilor sale, care erau totusi incontestabile.
37. Curtea nu poate admite ca, prin decesul unei persoane, caracterul ilicit al actiunilor sale ramane nerecunoscut, ba chiar, cum s-a intamplat in cauza de fata, ca au fost complet trecute sub tacere in deciziile parchetului si ale instantelor nationale, in ciuda probelor indubitabile depuse la dosar de catre organele de ancheta.
Desigur, principiile ce guverneaza raspunderea penala a unei persoane suspectate ca ar fi comis fapte interzise prin legea penala si aplicarea lor de catre autoritatile nationale ar impiedica, pe buna dreptate, la data la care a fost dispusa neinceperea urmaririi penale, urmarirea raspunderii politistului R.G. dupa decesul sau. Curtea nu ar putea repune in discutie
acest principiu fundamental al dreptului penal national, si anume caracterul personal si netransmisibil al raspunderii penale.
Totusi, ramane adevarat ca o recunoastere formala, de catre autoritati, a caracterului ilicit al unor astfel de actiuni inainte de a decide sa dispuna neinceperea urmaririi penale determinata de decesul persoanei in cauza ar constitui, pe de o parte, un mesaj clar transmis opiniei publice ca autoritatile nu sunt dispuse sa tolereze astfel de actiuni si le-ar deschide, pe de alta parte, partilor interesate calea unei actiuni in raspundere civila indreptata impotriva statului pentru faptele comise de prepusii sai in exercitiul functiunii lor. Asadar, aceasta ar avea un caracter exemplar si ar putea preveni eventuale recursuri in fata Curtii pentru situatii de fapt similare.
38. In ceea ce priveste diferitele lovituri si vatamari pe care reclamantii sustin ca le-ar fi suferit in timpul interogatoriilor lor la sectia de politie, Curtea observa ca singurul element susceptibil sa sustina acest argument este certificatul medical intocmit de un medic stomatolog in aceeasi perioada cu cea in care au avut loc interogatoriile, care constata mai multe fracturi ale dintilor reclamantilor. Avand in vedere lipsa de precizari cuprinse in certificatul medical respectiv si lipsa oricarei mentiuni cu privire la originea facturilor in discutie si la data la care acestea au survenit, Curtea nu poate specula cu privire la originea acestor leziuni. Intr-adevar, nimic nu permite stabilirea, dincolo de orice
indoiala rezonabila, a faptului ca ele ar fi putut fi considerate ca rezultand din utilizarea fortei de catre politisti in timpul interogatoriului, pentru ca ele sa intre, de asemenea, sub incidenta art. 3. Aceasta problema fiind direct legata de omisiunea autoritatilor de a dispune o expertiza a starii de sanatate a reclamantilor la data la care acestia au sustinut ca au fost maltratati de politisti, Curtea apreciaza ca este vorba de o problema distincta de pretinsa incalcare materiala a art. 3 din Conventie; de altfel, Curtea va reveni la acest aspect (paragraful 46 de mai jos).
39. In circumstantele cauzei de fata, Curtea apreciaza ca tratamentul suferit de reclamanti din cauza legarii lor cu catuse de piciorul mesei la care erau chemati sa dea declaratii nu corespundea in nicio privinta unei utilizari a fortei care sa fi fost strict impusa de comportamentul lor.
40. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie sub aspectul laturii sale materiale.

2. Asupra laturii procedurale a art. 3
41. Reclamantii denunta lipsa unei anchete efective in urma plangerii lor pentru rele tratamente, formulata impotriva agentilor statului. Ei considera ca magistratii parchetului militar si ai instantelor militare care le-au analizat plangerea nu aveau independenta necesara pentru a conduce ancheta; in mod special, ei arata ca toate cererile lor prin care intelegeau sa dovedeasca temeinicia alegatiilor lor, si anume cererea de a fi supusi unei expertize medico-legale a starii lor de sanatate efectuate de catre un organism abilitat prin lege sa emita un astfel de aviz, de a fi confruntati cu politistul C.M., de a asigura audierea de catre instantele sesizate cu plangerea lor fata de rezolutia de neincepere a urmaririi penale a martorilor apararii, mai precis a mamei lor, care asistase la faptele ce faceau obiectul plangerii lor penale, au fost respinse. In plus, ei arata ca parchetele militare au incercat prin toate mijloacele sa intarzie desfasurarea anchetei pentru ca nicio raspundere sa nu poata fi retinuta.
42. Guvernul contesta acest argument, aratand ca, in speta, a fost condusa o ancheta aprofundata si efectiva de catre procurorii parchetelor militare si de catre instantele nationale sesizate cu plangerea reclamantilor fata de rezolutia de neincepere a urmaririi penale emisa de parchet.
43. Curtea reaminteste ca, atunci cand o persoana afirma intr-un mod credibil ca a suferit, din partea politiei sau a altor servicii comparabile ale statului, tratamente contrare art. 3 din Conventie, aceasta prevedere, coroborata cu obligatia generala impusa statului prin art. 1 de a „recuno[aste] oricarei persoane aflate sub jurisdictia [sa] drepturile si libertatile definite in (...) [Conventie]”, necesita, implicit, sa existe o ancheta oficiala efectiva. Aceasta ancheta, dupa exemplul celei impuse de art. 2, trebuie sa poata duce la identificarea si la pedepsirea persoanelor raspunzatoare (Labita impotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 131, CEDO 2000-IV, si Pantea impotriva Romaniei, nr. 33.343/96, § 199, CEDO 2003-VI).
44. Desigur, astfel cum precizeaza Guvernul, autoritatile interne nu au ramas complet inactive in fata acuzatiilor de rele tratamente formulate de reclamanti in plangerea lor penala, din partea a 2 politisti de la politia locala din Rosiori de Vede. Intr-adevar, a avut loc o ancheta in cauza de fata: magistratii parchetului insarcinat cu ancheta au audiat partile interesate, precum si pe mama lor si pe politistii pusi sub acuzare si au dispus neinceperea urmaririi penale pe motivul ca unul dintre acestia decedase intre timp si ca celalalt nu comisese faptele care ii erau imputate.
45. Daca nu este de datoria Curtii sa readuca in discutie rezultatul anchetei conduse de autoritati in acest sens, ramane totusi adevarat ca, pentru ca o astfel de ancheta sa poata fi considerata efectiva, este necesar ca persoanele raspunzatoare de ancheta si cele care efectueaza investigatiile sa fie independente de cele implicate in evenimente (vezi, de exemplu, hotararile Güleç impotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 81—82, si Oğur impotriva Turciei [MC], nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91—92). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricarei legaturi ierarhice sau institutionale, ci si o independenta practica (vezi, de exemplu, Hotararea Ergı impotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83—84, si Kelly si altii impotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).
46. Or, independenta procurorilor militari care au condus ancheta poate fi pusa la indoiala avand in vedere legislatia nationala in vigoare la data evenimentelor. In Cauza Barbu Anghelescu impotriva Romaniei, Curtea a statuat ca a avut loc incalcarea art. 3 pe latura sa procedurala din cauza lipsei de independenta a procurorilor militari chemati sa conduca ancheta in urma unei plangeri penale pentru rele tratamente, indreptata impotriva unor ofiteri de politie (Barbu Anghelescu impotriva Romaniei, nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004). Curtea a constatat ca acestia erau, la data evenimentelor, cadre militare active, ca si procurorii militari, si ca beneficiau, prin urmare, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile in materie, erau raspunzatori de incalcarea regulilor de disciplina militara si faceau parte din structura militara, intemeiata pe principiul subordonarii ierarhice (Barbu Anghelescu mentionata mai sus, §§ 40—43).
47. Curtea isi reitereaza constatarea anterioara, de la care nu vede niciun motiv pentru care sa se abata in speta. Sub acest aspect, Curtea subliniaza ca, lipsa de independenta institutionala a procurorilor militari, ca rezultat al existentei unei legaturi institutionale, s-a tradus concret, in speta, prin lipsa de impartialitate cu care a fost condusa ancheta in privinta relelor tratamente denuntate de reclamanti. Ea constata, in special, ca nici procurorii insarcinati cu ancheta penala impotriva politistilor, nici instantele sesizate cu o plangere impotriva deciziilor parchetului nu au incercat sa inlature indoielile cu privire la
fracturile dentare constatate la reclamanti de catre medicul stomatolog din Rosiori de Vede, dispunand o expertiza a starii lor de sanatate sau efectuand investigatii cu privire la originea certificatului medical intocmit cu putin timp dupa incidentele denuntate in plangerea lor penala, care atesta ca partile interesate prezentau in acea zi mai multe fracturi dentare. In aceasta privinta, Curtea constata ca autoritatile s-au limitat la a inlatura acest document, totusi decisiv, pentru motivul ca numele medicului care il eliberase devenise ilizibil, fara a proceda la alte investigatii, solicitand-le, de exemplu, reclamantilor sa prezinte originalul sau institutiei medicale care l-a eliberat sa furnizeze o copie din registrul sau medical de la data evenimentelor. Astfel de investigatii se impuneau cu atat mai mult cu cat lipsa de lizibilitate a semnaturii medicului de pe stampila aplicata pe certificatul respectiv putea fi, dupa toate aparentele, consecinta directa a intervalului de timp scurs de la data la care a fost emis acesta, si anume februarie 1995, pana la data de 6 noiembrie 2001, data la care curtea de apel le-a respins cererea de expertiza medico-legala pe motivul ca documentul in discutie era ilizibil. Or, o asemenea durata nu le era deloc imputabila reclamantilor. In acest sens, Curtea a precizat, de altfel, in mai multe randuri ca o cerinta de celeritate si de diligenta rezonabila este implicita intr-un astfel de context (hotararile Yasa impotriva Turciei din 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2.439—2.440, §§ 102—104; Mahmut Kaya impotriva Turciei, nr. 22.535/93, §§ 106—107, CEDO 2000-III), ceea ce nu pare sa fi fost cazul in speta, avand in vedere durata de aproximativ 7 ani a procedurii indreptate impotriva politistilor si incheiata printr-o rezolutie de neincepere a urmaririi penale.
48. In plus, chiar si atunci cand partile interesate au solicitat, in mai multe randuri in memoriile si plangerile lor impotriva rezolutiilor parchetului, sa fie confruntati cu politistul C.M. si sa poata sa il interogheze, precum si sa obtina audierea, in prezenta lor si in calitate de martor al apararii, a mamei lor, ale carei depozitii fusesera, dupa parerea lor, consemnate in mod eronat de catre procuror, din cauza ca aceasta nu stia nici sa citeasca si nici sa scrie, instantele nationale nu au dat curs acestor cereri. Or, dupa exemplul expertizei medico-legale, era vorba de elemente de proba hotaratoare pentru a fundamenta, in cunostinta de cauza si la finalul unei proceduri care respecta principiul contradictorialitatii, o eventuala constatare a vinovatiei sau o dezvinovatire a agentilor statului in discutie.
49. In final, din hotararile autoritatilor nationale rezulta ca acestea s-au limitat la a accepta versiunea politistului C.M., care indicase faptul ca nu fusese insarcinat cu cercetarea plangerii penale depuse impotriva reclamantilor, fara a analiza daca, dincolo de o astfel de misiune formala, el participase sau nu la interogatoriile reclamantilor, asa cum au sustinut acestia pe toata durata procedurii indreptate impotriva politistilor.
50. Nici instantele nationale nu s-au pronuntat cu privire la circumstanta, incontestabila totusi in lumina declaratiilor unuiadintre politistii care au condus cercetarile, ca reclamantii ar fi fost legati cu catuse de piciorul mesei la care erau chemati sa dea depozitii. Or, si aici era vorba de un element esential care, in ciuda decesului unuia dintre politisti, ar fi putut sa le deschida partilor interesate calea unei actiuni in raspundere civila indreptata impotriva statului pentru faptele comise de prepusii sai in exercitiul functiunii lor, asa cum a constatat deja Curtea mai inainte (paragraful 36 de mai sus).
51. Avand in vedere legislatia nationala in vigoare la data evenimentelor si insuficientele anchetei, constatate la paragrafele 46—49 de mai sus, Curtea considera ca ancheta efectuata in speta de catre autoritati cu privire la plangerea privind relele tratamente pe care reclamantii au formulat-o in fata autoritatilor nationale a fost lipsita de efectivitate. 52. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 3 sub aspectul
laturii sale p
rocedurale.

II. Asupra celorlalte pretinse incalcari ale Conventiei
53. Reclamantii denunta o incalcare a art. 5, 10 si 14 din Conventie pe motivul ca ar fi fost retinuti in mod ilegal de catre politisti in timpul interogatoriilor lor la sectia de politie si ca ar fi fost fortati sa dea false declaratii.
54. Guvernul contesta ca ar fi avut loc incalcarea drepturilor garantate de articolele invocate de reclamanti.
55. Ținand cont de toate elementele aflate in posesia sa si in masura in care este competenta sa fie sesizata cu alegatiile formulate, Curtea nu a distins nicio aparenta de incalcare a drepturilor si libertatilor garantate prin Conventie sau protocoalele sale. Rezulta ca aceasta parte a cererii este vadit neintemeiata si trebuie respinsa in aplicarea art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
56. Conform art. 41 din Conventie, „In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare Incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
57. Reclamantii solicita suma de 400.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul material rezultand din faptul ca si-au pierdut dintii si pentru celelalte vatamari cauzate prin relele tratamente la care sustin ca au fost supusi de catre politistii din Rosiori de Vede. Primul reclamant, domnul Vasile Mircea Nita, solicita suma de 600.000 EUR, iar al doilea reclamant, domnul Ionel Viorel Nita, suma de 450.000 EUR, cu titlu de prejudiciu moral pentru suferintele fizice si psihice cauzate de fracturarea dintilor lor si, mai general, pentru consecintele relelor tratamente asupra starii lor de sanatate, care s-a agravat din cauza bolilor cronice anterioare.
58. Guvernul considera ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre incalcarile pretinse si sumele solicitate, pe care le considera, in general, exorbitante. Acesta constata ca niciunul dintre reclamanti nu a dovedit ca dintii pierduti in urma pretinsei agresiuni comise de politisti au fost ingrijiti sau inlocuiti de un dentist, reclamantii nefurnizand niciun document justificativ in acest sens.
59. Curtea nu distinge nicio legatura de cauzalitate intre incalcarea constatata si prejudiciul material pretins si respinge aceasta cerere. In schimb, ea considera ca ar trebui sa ii acorde fiecaruia dintre reclamanti suma de 7.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

B. Cheltuieli de judecata
60. Primul reclamant solicita suma de 20.000 EUR pentru cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne si in fata Curtii. Al doilea reclamant solicita 15.000 EUR pentru acelasi lucru. Ei depun mai multe facturi emise pentru onorarii de traducere si expediere de documente prin fax.
61. Guvernul considera ca sumele solicitate de reclamanti sunt excesive si in mare parte nejustificate.
62. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea le aloca impreuna reclamantilor suma de 450 EUR.

C. Dobanzi moratorii
63. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive,
In unanimitate,
Curtea

1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 3 din Conventie si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie sub aspectul laturii sale materiale;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 3 din Conventie sub aspectul laturii sale procedurale;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa plateasca, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, cate 7.000 EUR (sapte mii euro) fiecaruia dintre reclamanti da daune morale si 450 EUR (patru sute cincizeci euro) impreuna reclamantilor pentru cheltuieli de judecata, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
c) ca sumele mentionate mai sus sa fie convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii;
5. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.

Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 4 noiembrie 2008, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier