Hotararea CEDO in Cauza Rosengren

(Cererea nr. 70.786/01)
In Cauza Rosengren impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 27 martie 2008,
Pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 70.786/01) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean cu dubla cetatenie, romana si suedeza, domnul Julian Rosengren (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 august 2000, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul, caruia i s-a acordat asistenta judiciara, a fost reprezentat de domnul J. Dufvenmark, avocat din Visby, Suedia.
Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul suedez, caruia i-a fost transmisa o copie a cererii, conform art. 44 § 1 (a) din Regulamentul Curtii, nu si-a exercitat dreptul de a interveni in procedura.
3. La data de 4 mai 2006, Curtea a declarat cererea admisibila in ceea ce priveste durata procedurii penale incepute impotriva reclamantului si pretinsa incalcare a dreptului sau la libertatea de circulatie prin interdictia de a nu parasi orasul Bucuresti. Restul cererii a fost declarat inadmisibil.
4. La data de 6 iulie 2006, reclamantul a solicitat o audiere in cauza. Cu toate acestea, pe baza probelor aflate in posesia sa, Curtea considera ca in cauza nu este necesara o audiere. Prin urmare, respinge cererea reclamantului.

In Fapt

5. Reclamantul s-a nascut in anul 1954 si locuieste in Visby, Suedia. La data evenimentelor locuia in Romania.
6. La datele de 4 februarie, 20 si 29 martie 1993, politia romana i-a luat o declaratie reclamantului cu privire la plangerea penala formulata impotriva sa de catre partenerii sai de afaceri, referitoare la o presupusa frauda.
7. La data de 13 aprilie 1993 a fost inceputa urmarirea penala impotriva reclamantului si a fost retinut de politie sub acuzatia de frauda in tranzactiile sale comerciale.
In ziua urmatoare, procurorul de pe langa Curtea Suprema de Justitie a dispus arestarea preventiva a reclamantului.
8. La data de 1 noiembrie 1993, procurorul de pe langa Curtea Suprema de Justitie a dispus trimiterea in judecata a reclamantului in fata Tribunalului Bucuresti.

1. Procedurile penale indreptate impotriva reclamantului
9. La data de 6 decembrie 1993, Tribunalul Bucuresti a tinutprimul termen de judecata in cauza. Avocatul reclamantului a solicitat o amanare in vederea pregatirii apararii. Au fost acordate mai multe termene in vederea administrarii de probe in cauza. In mai multe randuri, Tribunalul Bucuresti a amanat judecarea cauzei din cauza viciilor procedurii de citare.
La data de 15 noiembrie 1994 a fost audiat un martor in prezenta reclamantului si a avocatului sau.
10. Prin Sentinta din data de 29 noiembrie 1994, Tribunalul Bucuresti l-a condamnat pe reclamant la 4 ani de inchisoare pentru inselaciune si a dispus acordarea de daune civile partilor vatamate. De asemenea, instanta a dispus expulzarea reclamantului, dupa executarea pedepsei, avand in vedere nationalitatea sa suedeza.
11. La data de 11 mai 1995, Curtea de Apel Bucuresti a admis apelul introdus de reclamant si a trimis cauza la Tribunalul Bucuresti pentru rejudecare. Instanta superioara a constatat ca instanta de fond nu clarificase toate faptele relevante si ca nu examinase toate acuzatiile aduse impotriva reclamantului, astfel cum au fost formulate de procuror la data de 1 noiembrie 1993.
12. In perioada 27 iunie 1995 — 21 ianuarie 2000 au avut loc aproximativ 40 de termene de judecata in fata Tribunalului Bucuresti, cauza fiind in mod repetat amanata din cauza viciilor in procedura de citare, din cauza lipsei partilor sau a lipsei dosarului de urmarire penala. La data de 30 aprilie 1997, cauza a fost amanata pentru a-i permite reclamantului sa isi angajeze un nou avocat.
Reclamantul a formulat cereri de recuzare impotriva judecatorilor Tribunalului Bucuresti la datele de 20 noiembrie 1996, 18 iunie si 13 august 1997, toate acestea fiind respinse.
13. La data de 21 ianuarie 2000, Tribunalul Bucuresti, dupa reexaminarea probelor administrate in cauza, l-a condamnat din nou pe reclamant la 4 ani de inchisoare, cu obligatia de a plati daune civile.
14. La data de 16 octombrie 2000, ca urmare a apelului reclamantului, Curtea de Apel Bucuresti a dispus incetarea procesului penal ca urmare a prescriptiei raspunderii penale, deoarece plangerile penale impotriva reclamantului se prescrisesera. Dupa reexaminarea probelor si pe baza constatarilor sale, Curtea de Apel Bucuresti a recalculat cuantumul daunelor civile pe care urma sa le acorde victimelor.
15. In data de 12 martie 2002, Curtea Suprema de Justitie, dupa reexaminarea probelor, a pronuntat decizia definitiva in cauza si a respins recursul reclamantului impotriva Deciziei din data de 16 octombrie 2000.
16. La data de 25 octombrie 2002, procurorul general a formulat recurs in anulare impotriva Deciziei definitive din data de 12 martie 2002 cu privire la anularea ordinului de expulzare. Prin Decizia ramasa definitiva din data de 7 aprilie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare, a casat partea din Decizia definitiva din data de 12 martie 2002 referitoare la ordinul de expulzare si a anulat ordinul cu motivarea ca reclamantul nu si-a pierdut niciodata cetatenia romana, ceea ce ar face ca expulzarea sa sa fie neconstitutionala.

2. Interdictia de a nu parasi orasul Bucuresti
17. La data de 19 decembrie 1995, Tribunalul Bucuresti, la cererea reclamantului, a revocat arestarea preventiva, insa i-a impus obligatia de a nu parasi orasul, masura preventiva prevazuta de Codul de procedura penala al Romaniei (CPP).
18. La data de 27 februarie 1996, reclamantul a depus la Tribunalul Bucuresti o cerere de revocare a acestei interdictii. El a argumentat ca, daca i s-ar permite sa calatoreasca in strainatate in scopuri de afaceri, fondurile necesare pentru plata daunelor ar putea fi procurate mai repede. Prin decizia pronuntata in aceeasi zi, Tribunalul Bucuresti a respins cererea. Acesta a retinut ca pentru derularea afacerilor sale nu era necesar ca reclamantul sa calatoreasca in strainatate sau intr-un alt oras, deoarece ar putea numi un reprezentant.
19. La data de 29 martie 1996, Curtea de Apel Bucuresti a respins un recurs introdus de reclamant impotriva acestei decizii. Aceasta a retinut ca, in conformitate cu CPP, reclamantul nu poate contesta interdictia decat odata cu apelul pe fond declarat impotriva hotararii primei instante.
20. La datele de 5 si 26 iunie, 11 septembrie si 16 octombrie 1996, Tribunalul Bucuresti a respins cererile ulterioare primite de la reclamant in vederea ridicarii masurii, insa fara a specifica motivele. La data de 18 decembrie 1996, Tribunalul Bucuresti a respins o cerere similara pe motivul ca circumstantele care au dus la luarea masurii nu s-au schimbat.
21. La data de 22 octombrie 2001, reclamantul a parasit Romania din proprie initiativa si s-a stabilit in Suedia.

In Drept
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie 22. Reclamantul se plange de faptul ca durata procedurii penale pornite impotriva sa a fost incompatibila cu cerinta „termenului rezonabil” stipulata la art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana are dreptul la judecarea... intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta... care va hotari... asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.”
23. Guvernul a considerat ca aceasta cauza a fost complexa si ca reclamantul a contribuit semnificativ la tergiversarea sa, in special prin neprezentarea sa la cateva termene de judecata. O mare parte din intarzieri au fost produse prin faptul ca martorii nu s-au prezentat in fata instantelor. Pe de alta parte, nu au existat perioade lungi de inactivitate care sa poata fi imputate autoritatilor.
24. Perioada care trebuie luata in considerare a inceput abia la data de 20 iunie 1994, cand a intrat in vigoare recunoasterea de catre Romania a dreptului la petitie individuala in fata Curtii. Cu toate acestea, in evaluarea caracterului rezonabil al perioadei de timp care s-a scurs dupa aceasta data, trebuie luata in considerare starea procedurii la data respectiva. Prin urmare, la acea data, dupa 16 luni de la data primei notificari a cercetarii penale pornite impotriva reclamantului, cauza s-a aflat pe rolul instantei de fond.
Perioada in discutie s-a incheiat la data de 12 martie 2002.
Procedura recursului in interesul legii formulat ulterior de catre procurorul general si care avea drept scop casarea de catre Curtea Suprema de Justitie a Deciziei ramase definitiva din data de 12 martie 2002 nu ar trebui sa fie luata in considerare la stabilirea perioadei relevante pentru durata totala a procedurii, deoarece nu se refera la „acuzatiile penale” formulate impotriva reclamantului, in masura in care calea de atac s-a referit numai la masura expulzarii, si nu la fondul acuzatiilor aduse impotriva reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Raimondo impotriva Italiei, Hotararea din 22 februarie 1994, seria A nr. 281A, p. 20, § 43).
Astfel, procedura a durat 9 ani pentru 3 grade de jurisdictie, dintre care 8 ani intra in competenta ratione temporis a Curtii. In toata aceasta perioada cauza a fost analizata de 5 instante. 25. Curtea reitereaza faptul ca, pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie sa se faca in lumina circumstantelor cauzei si cu luarea in considerare a urmatoarelor criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului si conduita autoritatilor competente (vezi, printre multe altele, Pélissier si Sassi impotriva Frantei [MC], nr. 25.444/94, § 67,
CEDO 1999-II).
26. Curtea a constatat in mai multe randuri incalcari ale art. 6 § 1 din Conventie in cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de fata (vezi Pélissier si Sassi, mentionata mai sus).
Mai mult decat atat, Curtea a constatat deja ca, desi nu este de competenta sa sa analizeze calitatea juridica a jurisprudentei instantelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusa de obicei in urma unor erori comise de instantele inferioare, repetarea acestor dispozitii in cadrul aceluiasi set de proceduri denota o deficienta majora a sistemului judiciar. Ba mai mult, aceasta deficienta le este imputabila autoritatilor, si nu reclamantilor (vezi Wierciszewska impotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, si Matica impotriva Romaniei, nr. 19.567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).
27. Dupa analizarea tuturor elementelor aflate in posesia sa, Curtea considera ca Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care sa o poata convinge sa ajunga la o alta concluzie in cauza de fata. Ținand cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea considera ca in cauza de fata durata procedurilor a fost excesiva si nu a respectat cerinta „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie
28. Reclamantul s-a plans de faptul ca interdictia de a parasi orasul Bucuresti ce i-a fost impusa de Tribunalul Bucuresti la data de 19 decembrie 1995 i-a incalcat dreptul la libertatea de circulatie garantat de art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie, care prevede urmatoarele:
„1. Oricine se gaseste in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule in mod liber si sa-si aleaga in mod liber resedinta sa.
2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, mentinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora.
4. Drepturile recunoscute in paragraful 1 pot, de asemenea, in anumite zone determinate, sa faca obiectul unor restrangeri care, prevazute de lege, sunt justificate de interesul public intr-o societate democratica.”

A. Argumentele partilor
29. Guvernul a observat ca masura preventiva in discutie a fost impusa reclamantului la cererea acestuia, dupa eliberarea sa din arestul preventiv, si ca masura s-a incheiat cu Sentinta pronuntata de Tribunalul Bucuresti la data de 21 ianuarie 2000, in temeiul art. 357 din CPP.
30. Desi nu a contestat faptul ca masura a reprezentat o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de circulatie, Guvernul a declarat ca masura era prevazuta de lege, urmarea scopul legitim de a asigura buna administrare a justitiei si era proportionala cu scopul urmarit, in masura in care a servit exclusiv ca masura preventiva temporara pentru a asigura prezentarea reclamantului in fata unei autoritati judiciare competente in perioada de judecare a cauzei de catre instanta de fond.
Mai mult, faptul ca reclamantul a fost absent de la mai multe termene de judecata dupa eliberarea sa din arest preventiv a intarit concluzia ca interdictia de a parasi orasul Bucuresti a fost justificata in circumstantele cauzei.
31. In opinia reclamantului, interdictia de a parasi orasul Bucuresti l-a pus intr-o situatie si mai dificila decat cea in care s-a aflat in timpul arestului pe parcursul procedurilor judiciare.

B. Aprecierea Curtii
32. Curtea observa inca de la inceput ca partile nu contesta faptul ca interdictia de a parasi orasul Bucuresti impusa reclamantului a constituit o ingerinta in libertatea sa de circulatie.
33. Aceasta ingerinta incalca art. 2 din Protocolul nr. 4, cu exceptia cazului in care este „in conformitate cu legea”, urmareste unul dintre scopurile legitime prevazute la art. 2 §§ 3 si 4 din Protocolul nr. 4 si este, in plus, necesara intr-o societate democratica pentru a atinge scopul sau scopurile in discutie (vezi Fedorov si Fedorova impotriva Rusiei, nr. 31.008/02, § 36, 13 octombrie 2005, si Ivanov impotriva Ucrainei, nr. 15.007/02, § 86, 7 decembrie 2006). Curtea reitereaza ca nu este o chestiune discutabila in sine faptul ca statul poate aplica diferite masuri preventive ce limiteaza libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficienta a unei cercetari penale, in masura in care o astfel de masura — si in special durata sa — este proportionala cu scopurile urmarite [vezi, mutatis mutandis, Nagy impotriva Ungariei (dec.), nr. 6.437/02, 6 iulie 2004, Fedorov si Fedorova, mentionata mai sus, § 41, si Petre impotriva Romaniei, nr. 71.649/01, § 47, 27 iunie 2006].
34. In speta, ingerinta a fost in conformitate cu legea [art. 136 din CPP; pentru un rezumat al legislatiei in materie, vezi Rosengren impotriva Romaniei (dec.), nr. 70.786/01, 4 mai 2006] si a urmarit scopurile legitime stipulate la art. 2 § 3 din Protocolul nr. 4, in mod special prevenirea infractiunilor si protectia drepturilor si libertatilor altora.
35. Urmeaza sa se stabileasca daca ingerinta a fost proportionala cu scopurile urmarite.
36. Curtea a statuat cu privire la compatibilitatea art. 2 din Protocolul nr. 4 cu obligatiile ce limiteaza libertatea de circulatie a reclamantului intr-o serie de cauze avand ca obiect proceduri penale. In mod special, in Cauza Antonenkov si altii (vezi Antonenkov si altii impotriva Ucrainei, nr. 14.183/02, §§ 59—67, 22 noiembrie 2005), in care durata unei astfel de limitari in timpul cercetarii penale a fost de 4 ani si 10 luni, Curtea nu a constatat nicio incalcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. In cauza Fedorov si Fedorova, mentionata mai sus (§§ 32—47), in care obligatia contestata le-a fost impusa reclamantilor timp de 4 ani si 3 luni, Curtea a constatat ca, in circumstantele cauzei, limitarea libertatii de circulatie a reclamantilor nu era disproportionata.
Totusi, in Cauza Ivanov (de asemenea mentionata mai sus, § 96), Curtea a considerat ca o interdictie de aproape 11 ani,dintre care circa 9 ani au intrat in competenta ratione temporis a Curtii, a constituit o incalcare a libertatii de circulatie prin simpla ei durata.
37. In opinia Curtii, cererea de fata este mai apropiata de Cauza Ivanov decat de cauzele Antonenkov si altii si Fedorov si Fedorova, mentionate mai sus, sub aspectul atat al duratei masurii contestate, cat si al circumstantelor de fapt.
38. In cererea de fata, interdictia de a parasi orasul Bucuresti i-a fost impusa reclamantului la data de 19 decembrie 1995 si a durat pana la finalul procedurii, la data de 13 martie 2002, desi acuzatiile aduse reclamantului s-au prescris la data de 16 octombrie 2000.
Mai mult chiar, desi din dosar rezulta ca reclamantul nu a intampinat dificultati la parasirea orasului Bucuresti la data de 22 octombrie 2001 (vezi paragraful 21 de mai sus), el nu a fost in niciun moment informat de catre autoritati despre revocarea interdictiei (vezi si Ivanov, mentionata mai sus, § 85). De asemenea, Curtea reitereaza ca in Cauza Raimondo impotriva Italiei a constatat o incalcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 cu privire la o amanare de 5 luni in formularea motivelor unei decizii prin care instanta interna a revocat o masura ce viza drepturile reclamantului prevazute de acest articol, precum si o intarziere de 18 zile in comunicarea deciziei respective reclamantului (vezi Raimondo, mentionata mai sus, p. 19, § 39).
Astfel, masura din cauza de fata a durat 6 ani si 3 luni, o durata ce poate constitui in sine o incalcare a art. 2 din Protocolul nr. 4.
39. Mai mult chiar, Curtea observa ca instantele interne nu au precizat motivele de luare sau de prelungire a masurii, desi reclamantul a contestat aceasta masura in mod repetat (vezi, mutatis mutandis, Labita impotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, §§ 152—153, CEDO 2000-IV). Curtea considera ca lipsa motivarii in deciziile instantelor interne aduce atingere tot mai mult drepturilor reclamantului, intrucat necesitatea de a impune restrictia se va diminua inevitabil odata cu trecerea timpului (vezi Luordo impotriva Italiei, nr. 32.190/96, § 96, CEDO 2003-IX, si, mutatis mutandis, Labita, mentionata mai sus, § 159).
40. Pentru toate aceste motive, Curtea constata ca nu a fost pastrat un just echilibru intre cerintele de interes general si drepturile reclamantului.
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
41. Conform art. 41 din Conventie:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciul
42. Reclamantul solicita urmatoarele sume pentru daunele materiale si morale:
— 850.000 dolari americani (USD) reprezentand creditele pe care a trebuit sa le contracteze pentru a-si acoperi cheltuielile zilnice in timpul procedurilor;
— 3.000.000 USD reprezentand daunele produse afacerii sale prin obligatia de a nu parasi orasul Bucuresti;
— 800.000 USD pentru compensarea suferintelor fizice si mentale (inclusiv pentru bolile contractate) in timpul detentiei pe perioada procedurilor judiciare;
— 4.000.000 USD pentru daunele morale suferite din cauza arestului sau ilegal si atingerea adusa reputatiei sale de om de afaceri in Romania;
— 100.000 USD pentru daunele morale suferite din cauza imposibilitatii de a-si vedea familia din Suedia pe timpul interdictiei de a parasi localitatea; si
— 637.500 USD pentru daunele ce i-au fost cauzate, in calitatea sa de cetatean strain, prin limitarea libertatii sale de circulatie.
43. Guvernul contesta aceste pretentii. Acesta considera ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre reparatia echitabila pretinsa si masurile luate de stat impotriva reclamantului. In orice caz, el considera ca reclamantul nu si-a sustinut pretentiile si ca a cerut sume exorbitante cu titlu de daune morale.
44. Curtea reitereaza faptul ca a constatat deja incalcarea art. 6 din Conventie cu privire la durata procedurii penale si a art. 2 din Protocolul nr. 4, in masura in care interdictia de a parasi localitatea i-a incalcat reclamantului, in mod netemeinic, dreptul la libertatea de circulatie. Aceasta nu distinge nicio legatura de cauzalitate intre incalcarile constatate si daunele materiale pretinse; prin urmare, respinge aceasta cerere. Pe de alta parte, aceasta ii acorda reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecata
45. Reclamantul nu a formulat pretentii cu privire la cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne sau in fata Curtii. Curtea reaminteste ca avocatul a primit deja suma de 701 EUR pentru asistenta juridica.
46. Ținand cont de situatia expusa mai sus, Curtea nu acorda reclamantului cheltuielile de judecata.

C. Dobanzi moratorii
47. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive,
In unanimitate,
Curtea,
1. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru daunele morale, sume ce vor fi convertite in moneda nationala a statului parat la cursul de schimb valabil la data platii;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceasta suma sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.
Intocmita in limba engleza, ulterior comunicata in scris la data de 24 aprilie 2008, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier