Decizie esentiala a CJUE pentru contractele de credit: Un stat membru poate limita comisioanele percepute de banca

Iata ce a decis CJUE.

Directiva privind contractele de credit pentru consumatori1 prevede ca, in domeniile pe care le armonizeaza, statele membre nu pot mentine sau introduce in legislatia lor nationala dispozitii diferite fata de cele stabilite de directiva. Totusi, ea nu impiedica statele membre sa aplice, in conformitate cu dreptul Uniunii, dispozitiile acestei directive unor domenii care nu tin de domeniul sau de aplicare. Pe de alta parte, statele membre se asigura ca exista proceduri adecvate si eficiente de solutionare pe cale extrajudiciara a litigiilor cu consumatorii privind contractele de credit, recurgand, dupa caz, la organisme existente. Directiva nu se aplica contractelor de credit existente la data intrarii in vigoare a masurilor nationale de punere in aplicare.

In Romania, directiva a fost transpusa in dreptul intern printr-o ordonanta care a intrat in vigoare la 22 iunie 2010. Aceasta prevede printre altele ca pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensatie in cazul rambursarii anticipate, costuri aferente asigurarilor, dupa caz, penalitati, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

In speta, una dintre conditiile generale ale contractelor de credit incheiate intre banca Volksbank Romania si clientii sai, anterior intrarii in vigoare a ordonantei, prevede ca, pentru punerea la dispozitie a creditului, imprumutatul poate datora bancii un „comision de risc”, egal cu 0,2 % din soldul creditului, care se plateste lunar, pe toata perioada creditului.

Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor − Comisariatul Judetean pentru Protectia Consumatorilor Calarasi („CJPC”), care a apreciat ca perceperea acestui comision nu era prevazuta de ordonanta, a aplicat Volksbank o amenda precum si sanctiuni complementare.

In fata Judecatoriei Calarasi, Volksbank a aratat ca anumite dispozitiile ale ordonantei erau contrare directivei. Prin urmare, instanta de trimitere a solicitat Curtii de Justitie sa precizeze domeniul de aplicare al acestei directive.

Curtea se pronunta, in primul rand, cu privire la includerea, de catre statele membre, a contractelor de credit garantate cu un bun imobil in domeniul de aplicare material al unei masuri nationale de transpunere a directivei, in pofida faptului ca aceasta le exclude din domeniul sau de aplicare. Curtea subliniaza ca statele membre pot aplica, in conformitate cu legislatia Uniunii, dispozitiile directivei mentionate in domenii care nu intra in sfera sa de aplicare. Astfel, acestea pot sa mentina sau sa introduca masuri nationale corespunzatoare dispozitiilor directivei amintite sau unora dintre ele, in ceea ce priveste contracte de credit care nu intra in domeniul de aplicare material al directivei, precum, in speta, contractele de credit garantate cu un bun imobil.

In al doilea rand, Curtea examineaza includerea unor asemenea contracte de credit, in derulare la data intrarii in vigoare a reglementarii nationale, in domeniul de aplicare temporal al acestei reglementari. Curtea releva ca revine in principiu statelor membre competenta de a stabili conditiile in care intentioneaza sa isi extinda normele nationale prin care este transpusa aceasta directiva la contracte de credit precum cele din speta, care nu intra sub incidenta vreunuia dintre domeniile pentru care legiuitorul Uniunii a intentionat sa stabileasca dispozitii armonizate. In consecinta, statele membre pot stabili o masura tranzitorie care presupune ca respectiva reglementare nationala sa se aplice si in privinta contractelor in derulare la data intrarii in vigoare a acesteia.

In al treilea rand, Curtea apreciaza ca directiva nu se opune ca un stat membru sa impuna institutiilor de credit obligatii, care nu sunt prevazute de directiva mentionata, in ceea ce priveste tipurile de comisioane pe care le pot percepe in cadrul unor contracte de credit de consum. Astfel, in speta, norma prevazuta de ordonanta romana, care cuprinde o lista limitativa de comisioane bancare ce pot fi percepute de creditor de la consumatori constituie o masura de protectie a consumatorilor intr-un domeniu care nu este armonizat de directiva.

In al patrulea rand, Curtea raspunde argumentului Volksbank, potrivit caruia reglementarea romana, in masura in care interzice institutiilor de credit sa perceapa anumite comisioane bancare diminueaza posibilitatile de acces ale clientilor stabiliti in Romania la creditele de consum propuse de societati care sunt stabilite in alte state membre, si in consecinta, incalca normele tratatului in materia liberei prestari a serviciilor. In aceasta privinta, Curtea precizeaza ca o reglementare a unui stat membru nu constituie o restrictie in sensul tratatului numai pentru ca alte state membre aplica norme mai putin stricte sau mai avantajoase din punct de vedere economic pentru prestatorii de servicii similare stabiliti pe teritoriul lor. Curtea considera, in plus, ca o dispozitie nationala precum cea prevazuta de dreptul roman, nu face mai putin atractiv accesul pe piata si nu reduce cu adevarat capacitatea intreprinderilor in cauza de a reprezenta o concurenta eficienta prin raportare la intreprinderile stabilite in mod traditional in Romania.

In sfarsit, Curtea constata ca directiva nu se opune reglementarii romane care, in materie de credite de consum, permite consumatorilor sa se adreseze direct unei autoritati de protectie a consumatorilor, care, in continuare, poate aplica sanctiuni institutiilor de credit pentru incalcarea reglementarii nationale, fara sa aiba obligatia de a recurge in prealabil la procedurile de solutionare extrajudiciara prevazute de legislatia nationala pentru asemenea litigii. Curtea releva astfel ca directiva impune ca procedurile in materie de solutionare extrajudiciara a litigiilor sa fie adecvate si eficiente. Prin urmare, revine statelor membre obligatia de a reglementa modalitatile procedurilor amintite, inclusiv eventualul lor caracter obligatoriu, cu respectarea efectului util al acestei directive.