Copiii si sportul de performanta

Ii vedeam pe copiii de la performanta uneori, la antrenamente. Cu trupurile frumos sculptate, disciplinati, mai maturi decat rasfatatii de la agrement. Iar cand sareau in apa mi se oprea respiratia…  Copilul a fost si el fericit. Urma vacanta de vara, asa ca aveam timp din belsug sa il dedicam performantei. Prima veste a fost ca antrenamentele zilnice incep de la ora 8 dimineata. Asa ca toata vara trecuta ne-am trezit la 6.30. Acum, dupa aproape un an, incerc sa trag linie si sa vad daca ne da cu plus. Va mai spun ceva: randurile pe care le scriu sunt 100% sincere si nu militeaza pentru nimic. Sunt pur si simplu intamplarile noastre. Mie mi-ar fi fost extrem de util sa citesc toate astea inainte sa spun acel DA. Ca sa imi fie mai simplu sa cuantific ceva greu de cuantificat oricum, voi face lista cu bune si rele, ca la carte. Desigur, un sportiv ar putea sa ma contrazica in multe. (Atentie! Nu sunt sportiva, n-am fost niciodata. Vorbesc strict din punctul de vedere al unei mame. )

Copiii si sportul de performanta: lucruri foarte bune

1. Disciplina 

Sportul de performanta sadeste in copil o disciplina asumata pe care cu greu poti sa i-o insufli tu, ca parinte. E o disciplina naturala, bazata de actiune si consecinta. Sari prost, dai cu burta de apa. Mananci ciocolata, te ingrasi si te costa la timpi. O lalai la teme, n-ai timp de antrenament. Te culci prea tarziu, te trezesti obosit, prin urmare inoti prost. Nu merge cu zaharelul si nici cu pacaleli inutile. Cel mai rapid ajunge primul. Ca sa fii primul, muncesti.

2. Imunitatea

Asta-iarna, am fost la bazin cand afara viscolea. Mergeam cu gecile, cu fularul, caciula, phoenul si ieseam de la bazin cu inima cat un purice. Nu s-a imbolnavit nici macar o data de la frig, a luat cateva viroze de pe la scoala, dar sistemul lui imunitar s-a calit ca un soldat.

3. Camaraderia si fair-play-ul 

Apar in sport, intre copii. Mai ales la concursuri, cand stau cu orele pe marginea piscinei asteptandu-si randul. Inventeaza jocuri, impart fructe, prosoape, ochelari de inot. E o armonie extraordinara si n-ai sa vezi certuri ca-n parc, ori vorbe urate. Ii uneste sentimentul ca sunt speciali si ca au ceva de facut acolo. Foarte fain si impresionant.

Copiii si sportul de performanta: lucruri discutabil bune

1. Competitia acerba 

Intr-un concurs de performanta, participa cateva sute de copii si iau medalii primii trei de la diferite categorii de varsta. Daca ai vedea copilul meu inotand la mare, in piscina, ai ramane cu gura cascata. Daca-l vezi alaturi de competitia de la performanta, ti-e indiferent. E pe la mijloc, in zilele bune. Nu a castigat medalii, desi efortul lui e incredibil. Majoritatea copiilor sunt in situatia asta. Doar cativa ajung pe podium si eu ii consider niste mici semi-zei, atat sunt de frumosi si de talentati si de harnici. Dar restul pleaca acasa destul de obositi si de tristi, fara medalii lucioase la gat. Nici macar de participare, fara nicio dovada palpabila a efortului pe care si ei l-au facut. Se redreseaza moral, dar mi-e teama ca ar putea sa se impace cu ideea mediocritatii personale. Si mama din mine va spune ca doare al naibii de tare sa vezi asta. Sa tot iasa pe la mijloc il poate motiva sa se incerce mai mult. Dar il poate face, de asemenea, sa se impace cu ideea ca nu poate mai mult, ca atat valoreaza.

2. Atasamentul fata de instructor 

Frumos la inceput pentru ca ai, brusc, o autoritate noua pe care copilul o accepta cu draga inima. Neplacuta in timp, daca, de exemplu, pleaca la un alt club si tu te tii dupa el de dragul copilului, desi ajungi sa strabati jumate din oras zilnic. Relatia dintre antrenorul de performanta si copil e mai puternica decat cea pe care o dezvolta cu un dascal sau cu un alt profesor. E mai intima, mai puternica. Si e infiorator de greu sa stii ca un om strain, pana la urma, are atat de multa influenta asupra copilului tau, fie ea si pozitiva.

Copiii si sportul de performanta: lucruri rele

1. Mai putina copilarie 

Indiscutabil, in opinia mea, copiii merita copilarie. Iar performanta nu-ti prea lasa timp pentru asa ceva. Sportul de agrement e cu totul alta mancare de peste, in timp ce performanta se furiseaza incet, incet si micsoreaza drastic timpul pe care copilul il are la dispozitie ca sa fie copil. Ma ingrijoreaza sa il vad pe al meu cat este de dedicat cauzei inotului. La inceput imi placea. Acum nu mai stiu ce sa spun. Pentru ca toate orele alea de la bazin inseamna mai putine ore pentru joaca afara, pentru citit, pentru chitara de care vrea sa se apuce. Inseamna incrancenare si ce te faci daca vezi ca n-are sanse sa ajunga Michael Phelps 2, in timp ce el asta viseaza?! Cum ii spui ca, in ciuda eforturilor sale, datele lui fizice nu sunt cele ale unui mare campion la inot?!

2. Gust amar 

Copilul meu nu vrea sa renunte. I-am spus ca o poate face in orice moment si, personal, il consider campionul nostru absolut, indiferent ce timp ar scoate la proba de fluture. I-am redus frecventa antrenamentelor la trei pe saptamana. Initial, s-a intristat. Apoi, si-a dat seama ca poate face alte lucruri de care aproape uitase. Inclusiv sa se… relaxeze! Sa se joace in spatele blocului “Tara, tara vrem ostasi”. Nu stiu exact cat o s-o mai tinem asa si nici daca vom continua cu performanta. Eu mi-as dori sa il aud spunand ca ii ajunge sa faca inot de agrement pentru ca e un sport extraordinar, poate cel mai bun dintre toate. Dar nu vrea. Imi spune ca decat sa faca de agrement, mai bine se lasa de tot. Probabil i se pare umilitor. Ca si cum tot ce a muncit pana acum nu mai are nicio relevanta.

Asta e capcana de care vorbeam si despre care nu m-a avertizat nimeni. Nici n-am intrebat… Am mers pur si simplu inainte, orbita de mandrie parinteasca si de dorinta de a-l vedea pe copilul meu fericit. Acum sunt plina de indoieli daca am facut o alegere corecta pentru el. La modul cel mai obiectiv, habar n-am daca, dupa ce tragem linie, iesim pe plus sau pe minus.

Voi ce experiente aveti?