Erai vizat de Legea conversiei? Cum te poate ajuta impreviziunea în instanță, dacă ai un credit în franci elvețieni

Contractul valabil încheiat cu cineva are putere de lege și poate fi modificat sau poate înceta numai prin acordul tuturor părților ori din cauze autorizate de lege. Acest principiu, stipulat în Codul civil, stă la temelia noțiunii de contract și este unul dintre principalele efecte ale acestuia. "Principiul forței obligatorii" a contractelor se opune practic oricăror acțiuni care ar distruge "construcția" înțelegerii noastre cu cineva, făcând ca un acord de voință stabilit inițial să fie practic călcat în picioare de către una dintre părți, în defavoarea celeilalte. 

Și totuși, după ce am încheiat un contract cu cineva, mai ales dacă este vorba de o înțelegere pe termen lung, pot apărea anumite chestiuni care nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii contractului și care fac, de la momentul apariției lor, ca pentru una dintre părți el să fie mai greu de executat. Dacă ne-am ține negreșit de principiul forței obligatorii a contractelor, ar însemna să ducem pe picioare niște obligații care au devenit extrem de greu de îndeplinit. În felul acesta, s-ar ajunge la o situație nedreaptă, în care balanța înclină prea mult într-o parte și prea puțin în cealaltă.

Notă: Discuția nu-și are rostul decât în privința acelor contracte în care vorbim de obligații care se execută în mai multe rânduri, iar nu dintr-odată (adică de contractele cu executare succesivă). Spre exemplu, nu putem vorbi de necesitatea adaptării unui contract de vânzare-cumpărare, pentru că el se termină practic la momentul în care o parte și-a primit prețul și cealaltă bunul.

Pentru aceasta, legiuitorul a venit cu o aparentă excepție de la forța obligatorie a contractractelor - impreviziunea - și care ar rezolva problemele de acest gen, bazându-se tocmai pe ideea de echitate. Numai că soluția nu poate fi oferită decât de o instanță, întrucât Codul civil nu stabilește decât o impreviziune judiciară, iar nu una care funcționează în virtutea legii, fără niciun arbitru care să spună când e cazul să se aplice soluția și când nu.

"Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte", stabilește Codul civil ca explicație pentru mecanismul impreviziunii.

Așadar, instanța (și numai ea) poate să vină cu o soluție la o asemenea problemă: fie că vorbim de o adaptare a contractului, fie de încetarea sa. Instanța este deci doctorul care stabilește, în mod obiectiv, dacă pacientul (contractul) este bolnav sau nu, iar în funcție de boala acestuia și de cine a provocat-o, pune un diagnostic: pacientul mai are o șansă și o merită, caz în care i se prescrie, în linii mari, un tratament (dar nu i se aplică de către instanță), ori pacientul nu mai are nicio șansă, caz în care își va înceta existența.

Impreviziunea are condiții stricte în care poate funcționa

Adaptarea sau încetarea contractului poate fi dispusă de instanță numai în următoarele condiții:

• împrejurările în care se desfășoară contractul s-au schimbat atât de mult față de momentul încheierii lui, încât pentru o parte (debitorul) a devenit extrem de împovărătoare executarea obligațiilor sale;
• în urma acestei schimbări de împrejurări, este nedrept ca această parte afectată să-și mai execute obligația în acest fel;
• schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
• schimbarea și amploarea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
• debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
• debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, să negocieze adaptarea contractului cu cealaltă parte (creditorul), într-un mod echitabil și rezonabil.

Vorbim așadar de câteva aspecte care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca instanța să se pronunțe în favoarea adaptării/încetării contractului. Lipsa fie și numai a unuia dintre aceste criterii va duce negreșit la respingerea unei acțiuni în instanță bazată pe impreviziune.

După cum putem observa, cel care cere adaptarea/încetarea contractului în instanță trebuie să dovedească faptul că a încercat să se tocmească mai întâi cu creditorul său, că au încercat să reechilibreze balanța contractuală, dar că acest lucru nu s-a putut. Nu este important pentru instanță că nu s-a ajuns la o înțelegere, ci doar că părțile au încercat măcar să se înțeleagă și să-și rezolve singure problema, în numele bunei-credințe și într-un mod just pentru toată lumea.

Judecătorii români au apelat la impreviziune, spre exemplu, după cel de-al Doilea Război Mondial, când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, ori după căderea regimului comunist, în  decembrie 1989, în contextul liberalizării prețurilor.

Ce legătură are cu conversia creditelor?

Discuția referitoare la impreviziune este adusă acum "în lumina reflectoarelor" de unele decizii recent pronunțate de Curtea Constituțională a României (CCR) și care-i impactează în mod direct pe consumatorii cu credite la bancă. Odată, în Decizia nr. 623/2016 referitoare la Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, iar cel mai recent prin decizia de neconstituționalitate a proiectului de lege privind conversia creditelor în franci elvețieni. Curtea a recomandat indirect datornicilor să apeleze la acest mecanism și "a reînviat" mecanismul impreviziunii din vechiul Cod civil (care privește contractele încheiate înainte de 1 octombrie 2011).

Prin proiectul cu conversia creditelor, parlamentarii stabiliseră ca băncile să fie obligate să transforme în lei creditele (ce mai rămăsese de achitat din ele) în franci elvețieni, iar cursul de schimb franc-leu ar fi fost cel de la data încheierii contractului. Din comunicatul de presă al CCR-ului (motivarea deciziei nefiind accesibilă până la acest moment), aflăm că instanța a decis să respingă ca neconstituțional proiectul, în primul rând, pentru că el fusese votat în prima Cameră a Parlamentului într-un fel, iar apoi, cea de-a doua Cameră (decizională) îl votase cu schimbări majore. CCR-ul a concluzionat că s-a încălcat principiul constituțional al bicameralimului parlamentar, pentru că o lege ar fi intrat în vigoare în forma propusă și adoptată doar de ultima Cameră, iar nu și de cea dintâi.

Al doilea motiv al criticilor CCR-ului a fost legat de impreviziune. Potrivit comunicatului, proiectul de lege prevedea un fel de impreviziune fără judecător, neconstituțională. Esența proiectului era tocmai conversia automată a creditelor în franci elvețieni, în temeiul legii care urma să intre în vigoare, băncile neavând altă soluție decât să facă respectivele conversii ori să suporte consecințele sancțiunilor.

Conversia creditelor înseamnă practic o modificare contractuală. Numai că, contrar aspectelor pe care le-am prezentat mai sus, ea ar fi operat fără existența unui arbitru imparțial (judecătorul), fără verificarea condițiilor impuse de lege ș.a.m.d. Ca să nu mai spunem că am fi fost în prezența unei impreviziuni aplicate în bloc, mai multor contracte deodată, când de fapt ea trebuie să fie aplicată de la caz la caz, pentru fiecare contract supus atenției judecătorului. Iar în forma în care a fost adoptată de Camera Deputaților și trimisă spre promulgare, ea se aplica tuturor consumatorilor cu credite în franci elvețieni.

Cât despre Legea dării în plată, în motivarea Deciziei nr. 623/2016, CCR-ul a subliniat faptul că impreviziunea nu poate să funcționeze decât prin instanța de judecată, iar nu automat, în baza unei prevederi a legii. Astfel, instanța care verifică condițiile de la darea în plată ar fi nevoită să verifice toate condițiile de la impreviziune, așa cum le-am prezentat mai sus, iar nu doar cele din Legea nr. 77/2016.

O astfel de impreviziune (care operează doar în temeiul unei prevederi a legii), a constat Curtea, se opune prevederilor constituționale privind statul de drept, dreptului la un proces echitabil, precum și celor privind înfăptuirea justiției.

Impreviziunea este ultima soluție pentru cei împrumutați

Dacă ne referim în continuare la cei care-și puneau speranțele în legea conversiei creditelor, atunci aceștia trebuie să știe că pot apela la mecanismul impreviziunii în condițiile Codului civil. Însă vorbim de o soluție complicată, cel puțin în raport cu soluția pe care o așteptau aceștia în urma legii conversiei creditelor.

Principalul dezavantaj este faptul că vorbim de o procedură judiciară care ar putea dura destul de mult, care presupune angajarea unui avocat și, eventual, costuri pe care împrumutatul nu și le poate permite. Pentru că, în mod evident, introducerea unei acțiuni pentru adaptarea contractului nu rezultă neapărat într-o victorie. Or, dacă pierzi procesul, trebuie să suporți cheltuielile de judecată.

Așa cum am văzut, condițiile de la impreviziune sunt stricte și trebuie analizate de instanță în întreg ansamblul lor, iar șansele de reușită pot fi mici, în unele cazuri.

De asemenea, a intenta un proces civil pe mecanismul impreviziunii nu înseamnă că mergem în instanță și cerem conversia creditului nostru, pentru că ceea ce cerem trebuie să fie, de fapt, o adaptare a contractului de credit. Conversia creditului poate să fie doar o soluție oferită problemei datornicului, dar nu singura.

"Pentru cei care au credite în franci elveţieni există o soluţie pe care Banca Naţională a recomandat-o de mai multe ori: să apeleze la Codul Civil, capitolul referitor la impreviziune", a spus Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României în urma deciziei CCR cu privire la conversia creditelor, potrivit mediafax.ro.

Tot guvernatorul trimitea, anul trecut, la "împărțirea poverii" între bancă și cel împrumutat, dar la modul individual, potrivit agerpres.ro: "Împărțirea poverii înseamnă restructurarea creditului, analiza caz cu caz și abordarea bilaterală, nu otova, și abordarea caz cu caz, la fiecare credit și în fața unui judecător".