Fericirea ca un tren în mișcare

Și uite așa, an după an, perioadă după perioadă, ne mutăm ștacheta mai sus, mai departe, cu altă ocazie, în alte circumstanțe, în alte locuri. În mâna altor oameni, fie ei rude, prieteni, iubiți sau oricine altcineva. Avem nevoie de scopuri externe, de validare externă, de “note bune” în catalogul vieții.

Și uităm de noi, de clipa de față, de ce avem deja. Ne raliem la ceea ce cred alții că ar trebui să știm, să fim, să avem, să facem. Ne împrietenim cu standarde străine ființei noastre și mergem deseori împotriva propriei firi ca să atingem o fericire dată pe rețetă, artificială și mai ales mutabilă. Ca un tren în mișcare, un tren al cărui martor neputincios te constitui de bunăvoie.

Nu fac parte dintre cei care exaltă valoarea clipei cu orice preț, nu de alta, dar există și momente proaste în viață, de care nu ne putem apăra mereu. Și există și momente în care nu suntem mândri de noi înșine, și nici nu suntem la înălțime, sau chiar am făcut ceva reprobabil.

Ceea ce spun este faptul că, având în vedere valoarea tranzienței a tot ce ni se întâmplă, cel mai bine e să ne plasăm în acceptarea a ceea ce avem, a ceea ce suntem, ca să putem să atingem pacea, echilibrul, iluzoria fericire.

Este greu să te detașezi de zgomotul permanent de fond al standardelor pe care le emit neobosit - dar atât de obositor -  cei din jur. Este greu să nu îi crezi pe cuvânt pe cei care, apropiați și semnificativi în viața ta, emit păreri, sfaturi și rețete conform cărora vei fi fericit la un moment dat. Moment plasat fatalmente în viitor. Niciodată acum.

Semiologic vorbind, plasarea fericirii la un timp viitor te reduce la acceptul nefericirii sau neîmplinirii din prezent. Și practic te declară incomplet, neajuns, insuficient, imperfect. Și, în mod paradoxal, deși prezentul a fost viitor la un moment dat, a ajuns să fie un viitor imperfect el însuși.

Temperamentele anxioase sunt incapabile să se desprindă de întrebarea “ce-ar fi fost dacă…”. Și să obseseze pe greșelile trecutului, alterând fatal șansa la un prezent liniștit. După cum aceleași temperamente anxioase își creează, ca reacție la regretele legate de trecut, o proiecție idealizată asupra viitorului. Evitând, încă o dată, probabilitatea ca prezentul să aibă vreo șansă în a le oferi ceva bun.

Gând la gând. Fie că ne dăm seama sau nu, marile întrebări ale vieții ne sunt comune. Ce ne diferențiază este doar momentul în care alegem să le înfruntăm și să ne luăm viața în mâini, pornind în căutarea răspunsurilor. Mai devreme sau mai târziu, citim, întrebăm, cerem ajutor. Și, mai ales, începem să ne vedem pe noi în Celălalt.

Lansăm rubrica Gând la gând în speranța că vom putea contribui, măcar puțin, la mai binele Celuilalt. Puteți citi, discuta în comentarii sau pune întrebări direct celor două autoare ale rubricii - Simona Tofan, psiholog și psihoterapeut, și Aurelia Dinu, life coach.