Dobândă anuală efectivă trebuie să fie stabilită printr-un procent fix. DAE nu poate varia ca valoare procentuală pe durata creditului

Într-o hotărâre de la finalul anului trecut (Cauza C-290/19, RN împotriva Home Credit Slovakia a.s.), CJUE a stabilit că băncile nu pot stabili un nivel variabil al DAE, ci trebuie să stabilească un procent fix.

Hotărârea poate părea suprinzătoare, la prima vedere, din cauză că dreptul Uniunii Europene relevant (transpus în România prin Ordonanța de urgență nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori) permite băncilor, atunci când acordă un credit, să stabilească o dobândă aferentă creditului variabilă. Având în vedere că DAE este, de fapt, „costul total al creditului pentru consumator”, care reflectă inclusiv dobânda aferentă creditului, se pune problema cum poate fi ceva fix, când unul din elementele determinante este variabil.

Însă acest lucru nu este contradictoriu, din cauză că, atunci când folosește o dobândă variabilă, banca va calcula DAE în temeiul unei ipoteze „conform căreia rata dobânzii aferente creditului și celelalte costuri vor rămâne fixe în raport cu nivelul inițial și se aplică până la încetarea contractului de credit”.

În plus, pentru a înțelege mai bine cum banca poate respecta obligația unei stabiliri exacte a procentului DAE, trebuie menționat că legislația relevantă face referire la mai multe ipoteze (de calcul) pe care banca le poate lua în considerare când își informează clientul, astfel încât acesta să aibă o imagine cât mai obiectivă. Acest lucru, combinat cu o analiză a pieței și a contractelor, ar permite o prezentare a DAE, care să reflecte, pe cât posibil, realitatea.

În același timp, mai trebuie menționat un lucru: logica pentru care DAE trebuie prezentat fix este și de a informa consumatorul înainte de a accepta oferta băncii. Cu alte cuvinte, este necesară o prezentare obiectivă a DAE, pentru ca un consumator să poată compara eventualele oferte la care ar avea acces.  

În speța precisă judecată de CJUE, problema nu a fost dobânda aferentă creditului (care era fixă), ci cuantumul exact al celorlalte costuri, care nu erau stabilite cu precizie, din cauză că împrumutatul avea o perioadă de timp la dispoziție în care să accepte oferta băncii sau nu. Astfel, acesta urma să plătească anumite costuri, în funcție de data punerii la dispoziție a creditului, dată care, cum am menționat, era imprecisă. 

Atenție! Hotărârile CJUE sunt obligatorii pentru România, din cauză că, prin ele, se dă interpretarea obligatorie a dreptului Uniunii Europene.