Majoritatea firmelor își analizează acum contractele comerciale în derulare. Cum le ajută statul și care e cel mai important instrument pe care îl au la dispoziție?

Actualitatea în interiorul granițelor țării, la nivel european, dar și mondial, în contextul unor relații economice transfrontaliere tot mai extinse, îi aduce pe agenții economici (firme și întreprinzători individuali deopotrivă) în fața unor situații cu care nu s-au mai confruntat, pentru care nu s-au pregătit sau pe care le-au luat în considerare doar ca evenimente pur teoretice, cu aproape zero șanse să aibă loc.

Epidemia de coronavirus, măsurile luate în țara noastră până acum (este 25 martie și vorbim deja de multe segmente de afaceri închise de stat, pe fondul stării de urgență, dar și de numeroase limitări impuse tuturor persoanelor), măsurile luate în alte țări, pun partenerii de afaceri în poziții cel puțin inedite.

Pentru multe business-uri din țara noastră, situația în raport cu partenerii de afaceri poate fi, actualmente: una care să facă imposibilă îndeplinirea unor obligații sau extrem de dificilă.

Statul a intervenit până acum, de o săptămână încoace, cu unele măsuri care, în totalitate, sunt instrumente de ajutorare economică a firmelor. Unele dintre ele sunt însă direct aplicabile în relațiile pe care le au cu alți operatori economici (cum e, de pildă, chestiunea amânării chiriilor). Pe scurt, despre ce a făcut statul până acum pentru mai multe categorii de firme:

• amânarea la plată a chiriilor și a utilităților în perioada stării de urgență, însă numai dacă se obține de la stat un certificat de stare de urgență (moment, ABC-ul acestui certificat este necunoscut, pentru că nu avem încă o reglementare dedicată a acestuia); măsura vizează doar firmele care și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice pe perioada stării de urgență decretate (inclusiv din sectoarele care vor fi afectate de acum înainte);
• întreprinderile mici și mijlocii nu sunt ținute să plătească penalități de întârziere din cauza amânării plății, în contractele încheiate cu autorități publice;
• iertarea de dobânzi și penalități pentru datoriile fiscale și suspendarea popririlor bancare pentru creanțele bugetare;
• credite garantate de stat, cu dobândă subvenționată, în procent de până la 90%;
• decontarea unui procent din indemnizația de șomaj tehnic; statul a încercat aici să ajute financiar companiile care fie au activitatea oprită sau mult restrânsă ca urmare a deciziilor de stare de urgență, fie sunt afectate indirect, nemaiavând bani suficienți pentru plata salariilor; scopul final este determinarea companiilor de a lua în serios ideea șomajului tehnic în raport cu ideea unor disponibilizări masive - din moment ce angajatorul, dacă decide să trimită oamenii în șomaj tehnic, este obligat de Codul muncii să le plătească o indemnizație de 75% din salariu.

Prima măsură din lista de mai sus, amânarea la plată a chiriilor și utilităților este practic o intervenție directă pe care a făcut-o statul în raporturile dintre operatorii economici. Cel care-și procură acel certificat de stare de urgență îl va putea pune pe masă, la discuția cu cel care i-a închiriat spațiul sau cu furnizorul său de utilități pentru a justifica faptul că nu plătește o perioadă de timp chiria. Pentru cei care nu vor avea calea deschisă către acest certificat, negocierea rămâne însă cea mai bună parteneră de dans la "balul coronavirusului".

Forța majoră și impreviziunea, pretențioase

Forța majoră este cel mai bun exemplu în situația actuală de instituție juridică pe care unii profesioniști ai dreptului cu greu își imaginau că o vor pune vreodată în discuție cu clienții și partenerii lor de afaceri. Pentru multe afaceri din România, forța majoră denumește un mecanism despre care doar de câteva zile au început să audă vorbindu-se. Explicată adesea prin recurgerea la fenomene naturale, forța majoră este mai puțin însoțită în cărțile de drept de ideea de pandemie, decât de cutremure devastatoare, de pildă. Este însă un mecanism care se aplică doar de la caz la caz, care se poate raporta sau nu la prevederile contractuale (sunt contracte care conțin clauze și trimiteri la forța majoră, mai mult sau mai puțin detaliate).

Forța majoră, în esență, reprezintă o justificare pentru neexecutarea - temporară sau permanentă, după caz - a obligațiilor pe care o persoană le are în temeiul unui contract. Conform Codului civil, forța majoră se referă la „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”. Dacă cineva nu poate să își execute obligațiile din cauza aceasta, atunci persoana respectivă nu va mai răspunde pentru acea neexecutare, ceea ce înseamnă că nu ar putea fi ținută să repare eventualul prejudiciu pe care l-a cauzat prin neexecutare.

Într-o piramidă a soluțiilor pe are firmele le caută în această perioadă, forța majoră e prima de la care se pleacă, pentru că pare un mecanism extrem de avantajos (când merge aplicată, chiar este unul), dar și pentru a putea fi tăiată de pe listă din start, în detrimentul altor două soluții care pot fi de aplicabilitate mai extinsă.

Este pandemia un caz de forță majoră? "Pandemia în sine nu constituie caz de forță majoră. Trebuie verificate prevederile contractuale. Trebuie văzut ce anume conține fiecare contract în parte. Sunt părți care au prevăzut situații/clauze de forță majoră, cu anumită întindere sau nu, includ anumite fenomene sau nu (...) Forța majoră se aplică în concret, în cazul fiecărui contract, de la caz la caz și în fiecare sector. Sigur, măsurile luate prin decretul privind instituirea stării de urgență cu siguranță aduc un plus de greutate situației de forță majoră (...). În momentul în care ai închise granițele, restaurantele, școlile... deja se poate avea în vedere din ce în ce mai mult forța majoră", spunea Andrei Ștefanovici, Senior Managing Associate în cadrul Radu și Asociații SPRL, într-un seminar online ținut de EY România.

"Analiza prevederilor contractuale este esențială pentru a se stabili dacă o măsură dispusă de autoritățile competente este sau nu exclusă de la aplicarea regulilor privind forța majoră", mai puncta specialistul. Asta pentru că sunt contracte care prevăd anumite chestiuni referitoare la forța majoră - mai detaliat sau mai puțin detaliat. Totuși, spune Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR), faptul că o clauză de forță majoră acoperă explicit și situația apariției  unor epidemii sau pandemii, cum este și cazul Coronavirusului nu este suficient în sine. "Persoana care încearcă să se bazeze pe aceasta trebuie să demonstreze că nu poate îndeplini contractul din cauza circumstanțelor dincolo de controlul său (generate din cauza virusului). De asemenea, acesta trebuie să demonstreze că nu au putut fi făcute demersuri rezonabile pentru a evita sau a atenua evenimentul sau consecințele acestuia", spune CCIR.

Tot în această perioadă, firmele au aflat, poate, dacă nu știau deja, că pot să obțină de la camerele de comerț certificate de forță majoră (contra cost, în anumite condiții, detaliate aici). Forța acestor certificate este însă relativă. De ce?

Pentru că partenerul de afaceri poate să nu fie de acord cu concluzia la care a ajuns camera de comerț, concluzie care nu reprezintă altceva decât un aviz, nicidecum un diagnostic de netăgăduit. Dacă nu există un acord și nu este acceptat, chestiunea ajunge tot în instanță. Adică fix acolo unde firmele nu vor să ajungă în perioada asta. Mai exact, certificatul de forță majoră nu este o intervenție contractuală.

"Nici CCIR şi nici Camerele judeţene nu pot şi nu au competenţa de declara un eveniment ca fiind de forță majoră sau de a interveni în vreun contract, ci doar aceea de a constata, în baza unei documentaţii depuse exclusiv de solicitant, în baza unui tarif, existenţa unei situaţii de forţă majoră ca fapt exonerator de răspundere, din perspectiva efectelor acesteia invocate de către solicitant, în ceea ce privește ne-executarea obligațiilor contractuale", atenționează CCIR.

În fine, forța majoră nu funcționează în cazul datoriilor în bani și atunci când vorbim de bunuri de gen.

Mai departe, al doilea mecanism de ajutor ar putea fi impreviziunea - o alternativă pentru firmele care au dificultăți în executarea contractelor, dar care nu pot invoca forța majoră. Dacă pentru unele situațiile de forță majoră pot să justifice neexecutarea, altele s-ar putea afla doar într-o situație care nu face imposibilă executarea, ci doar mult mai oneroasă. Conform Codului civil, impreviziunea sau „hardship”, cum mai este cunoscut mecanismul, presupune că „executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației”.

Impreviziunea va fi cea care va încerca să pună actorii economici într-un echilibru, sublinia Andrei Ștefanovici: "Impreviziunea rămâne un remediu atunci când forța majoră nu poate funcționa. E de interes în mod deosebit în cazul contractelor care au ca obiect bunuri de gen, fungibile și în cazul obligațiilor de plată a sumelor de bani.

Debitorul trebuie să încerce, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului. În cazul în care negocierea eșuează, debitorul se poate adresa instanței de judecată care va dispune: fie adaptarea contractului, distribuind echitabil pierderile și beneficiile între părți, fie încetarea sa la momentul și în condițiile stabilite de judecător".

Negocierea, cea mai bună soluție

Mecanismele forței majore și impreviziunii presupun și ele o discuție între partenerii de afaceri, fără discuție. Doar că cocontractanții nu sunt obligați să accepte că cealaltă parte a invocat forța majoră sau impreviziunea, orice certificate ar avea. Instanța de judecată este suverană în aprecierile asupra contractelor. Dacă va considera că sunt întrunite condițiile de la forța majoră, o va încuviința. La fel și cu impreviziunea.

Problema este însă că firmele ar trebui să facă tot posibilul acum să evite să tranșeze problemele din contractele cu partenerii de afaceri în instanță. Pentru că va dura atât de mult să le soluționeze încât problemele financiare ale acestora se pot înrăutăți semnificativ. Negocierea serioasă și asumată între părți, cu scopul de a ajunge la un compromis pentru a depăși această situație temporară este cea mai bună soluție.

"Noi recomandăm actorilor economici să negocieze cu bună-credință și să încerce să intre într-un cadru contractual care să le permită să continue relația și după trecerea acestui eveniment. Atât forța majoră, cât și impreviziunea implică instanța de judecată. Dacă nu discutăm între părți și nu reușim să punem un echilibru contractual, orice cerere trebuie să ajungă în fața instanței de judecată.

În contextul în care la noi instanțele erau deja pline înainte de acest eveniment, având în vedere protestele magistraților care începuseră din cauza pensiilor speciale - din nou, termenele se dădeau mult mai greu - , având în vedere explozia preconizată de dosare, de principiu, cel mai bine ar fi ca părțile să stea de vorbă și să încerce să găsească un echilibru", e de părere Andrei Ștefanovici.