CCR: Superiorii nu îi pot atenționa pe polițiști pentru a preveni abateri disciplinare, pentru că există riscul unei hărțuiri

În esență, CCR a considerat, în cadrul Deciziei nr. 833/2020, că dispozițiile din Statutul polițistului (Legea nr. 360/2002) care îi permit superiorului să îl atenționeze pe un polițist, pentru a preveni săvârșirea de abateri disciplinare, de către cel din urmă, sunt neconstituționale. Astfel, de la 3 februarie 2021 (data de la care decizia CCR produce efecte, fiind publicată în Monitorul Oficial), acestea sunt suspendate, devenind inaplicabile până ce sunt corectate prin lege sau ordonanță. 

Este important de menționat, din start, că dispozițiile declarate neconstituționale nu au fost concepute ca sancțiuni, ci ca măsuri administrative preventive și de gestionare a activității Poliției (paragraful 29 din Decizia CCR). Prin urmare, ele nu produceau, pe plan juridic, alte efecte sau consecințe negative pentru polițistul sancționat.

Însă CCR a considerat că acest lucru nu e suficient pentru a califica dispozițiile criticate ca fiind constituționale. Pentru că ele au, totuși, un impact asupra relațiilor de serviciu ale polițistului (chiar dacă indirect). „[D]eși, potrivit dispozițiilor legale, atenționarea nu reprezintă o sancțiune disciplinară și nu produce efecte asupra raportului de serviciu, în fapt, aplicarea acestei măsuri este atașată ideii de intervenție cu rol în disciplinarea conduitei polițistului atunci când a avut loc o abatere disciplinară de o gravitate redusă”, a reținut CCR (paragraful 32 al Deciziei).

O altă problemă care, de fapt, derivă de aici, e că nu există garanții prin care să se limiteze folosirea atenționării strict la situațiile în care există, cu adevărat, riscul comiterii unei abateri disciplinare. Ținând cont de efectele constatate de CCR, mai sus, lipsa unor asemenea garanții înseamnă că atenționarea poate să fie dată de un superior dintre cei care au asemenea puteri „în orice situație când consideră că este necesar <<pentru prevenirea de abateri disciplinare>>, independent de conduita polițistului” (paragraful 33 din Decizie).

Și, așa, se ajunge la impactul psihologic (inclusiv o stare de stres) pe care îl poate avea o asemenea atenționare asupra unui polițist.

Pentru că regulile considerate neconstituționale de CCR „nu fac (...) nicio distincție față de ipoteza când măsura este aplicată doar în scop preventiv, fără a fi avut loc nicio abatere disciplinară, fapt ce poate genera confuzii și nașterea unor prezumții că în conduita profesională a polițistului au existat abateri și în această ipoteză. Simpla intervenție preventivă, prin atenționare a polițistului, contribuie la crearea unei imagini despre acesta că este susceptibil de a încălca îndatoririle de serviciu, chiar dacă nu există dovezi în acest sens, fapt ce contrazice prezumția de nevinovăție (...) - <<poliţistul cercetat este considerat nevinovat pentru fapta sesizată ca abatere disciplinară atât timp cât
vinovăţia sa nu a fost dovedită>>”, a mai reținut CCR (paragraful 34 al Deciziei).

Cu alte cuvinte, lipsa unor limite foarte clare care să stabilească, în concret, în ce situații poate fi dispusă o atenționare creează riscul ca acest mecanism să fie folosit de superior nu pentru scopul pentru care există (prevenirea unei abateri disciplinare), ci în scop șicanatoriu și pentru a pune presiune pe subaltern (și ajungându-se, astfel, chiar la o hărțuire morală). Discutăm, așadar, de o problemă care are la bază lipsa de claritate a textului (paragrafele 35 și 38 ale Deciziei).

În concluzie, problema nu e, neapărat, existența unui mecanism care să permită atenționarea polițistului, pentru a se preveni săvârșirea abaterilor disciplinare. Însă, dacă el există, el trebuie cu mult restrâns, pentru a se asigura că nu ajunge să fie folosit ca un instrument de presiune. Prin urmare, e necesar să existe garanții pentru a se asigura că el e folosit doar pentru situații clar determinate, unde există riscul real de comitere a unei abateri disciplinare. Altcumva, se ajunge în situația de mai sus, în care el poate fi folosit indiferent de comportamentul real al polițistului - ajungându-se la o eventuală hărțuire morală, chiar.