Procedura insolvenței, la confluență cu dreptul procesual civil și fiscal

Articol scris de Andra Șurariu, Senior Associate la Biriș Goran & Anca Stănescu, Economist la Biriș Goran

Vorbeam în articolul precedent despre caracterul special al procedurii insolvenţei, cu referire particulară la o problemă de drept situată la confluenţa dintre dreptul fiscal şi legea insolvenţei. De această dată, avem în focus tot o problemă de drept mixtă, de insolvenţă, procedură civilă şi procedură fiscală totodată, care a creat serioase inconveniente în practică şi care are în centru tot caracterul special al legii insolvenţei, caracter special ce se impune întotdeauna chiar şi în faţa autorităţilor statului, indiferent de poziţia privilegiată pe care o deţin. Această problemă de drept a fost soluţionată între timp la nivel practic prin eliminarea unei dispoziţii legale controversate din legea insolvenţei, dar recent a primit şi o dezlegare din partea instanţei supreme.

În concret, în octombrie 2018, prin OUG 88, a fost modificată Legea 85/2014 privind procedura insolvenţei în sensul că s-a permis creditorilor, în majoritatea cazurilor bugetari -  ANAF, primării, direcţii de impozite şi taxe locale, etc. -  să execute silit o societate în insolvenţă pentru datorii acumulate în cadrul procedurii insolvenţei, cu o vechime mai mare de 60 de zile (art. 143 alin. 1 ultima teză din Legea nr. 85/2014). Acest element de noutate a creat serioase probleme în practică pentru societăţile aflate în procedura insolvenţei, întrucât anterior adoptării acestei modificări contul unic de insolvenţă nu putea fi executat silit pentru niciun fel de datorie. Ca efect, societăţile aflate în reorganizare au avut cel mai mult de suferit de pe urma acestei modificări legislative. În esenţă, procedura insolvenţei este o procedură prin excelență concursuală, iar acest caracter s-a manifestat în special prin imposibilitatea executării silite individuale a debitorului de către creditorii săi.

Notă: Art. 143 alin. 1 (în forma de dinainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 113/2020): „Dacă debitorul nu se conformează planului sau se acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii de insolvență, oricare dintre creditori sau administratorul judiciar poate solicita oricând judecătorului-sindic să dispună intrarea în faliment a debitorului. Cererea se judecă de urgență și cu precădere, în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia la dosarul cauzei. Cererea va fi respinsă de către judecătorul-sindic în situația în care creanța nu este datorată, este achitată sau debitorul încheie o convenție de plată cu acest creditor. Pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvență care au vechime mai mare de 60 de zile se poate începe executarea silită”.

Această modificare legislativă a generat controverse şi dificutăţi practice pentru societăţile în insolvenţă, derivând în principal dintr-un conflict de dispoziţii legale procedurale. În concret, conform legii insolvenţei, orice cerere aferentă procedurii insolvenţei precum şi orice cerere care vizează un control de legalitate al activtăţii administratorului / lichidatorului judiciar se soluţionează de către Tribunal, mai precis de judecătorul sindic (adică cel care judecă întregul dosar care are ca obiect procedura insolvenţei).

Pe de altă parte, contestaţiile la executare sunt reglementate distinct, de codul de procedură civilă şi codul de procedură fiscală, şi se judecă de judecătoria în a cărei rază îşi are sediul societatea debitoare. Într-un moment în care societatea debitoare era executată silit, deşi se afla în procedura insolvenţei, s-a pus întrebarea practică cine anume judecă eventualele contestaţii la executare formulate de aceste societăţi insolvente împotriva unei executări silite declanşate tot în baza unei dispoziţii cuprinse în legea insolvenţei. Problema se răsfrângea pe mai departe şi cu privire la eventualele cereri de suspendare a executării silite, a căror esenţă este chiar celeritatea, și care urmau soarta contestaţiei la executare şi primeau la rândul lor soluţii divergente sub aspectul admisibilităţii sau inadmisibilităţii.

Sigur că soluţiile în practică au fost, la rândul lor, divergente. Unele instanţe de judecată au înclinat balanţa în favoarea judecătorului sindic, alte instanţe de judecată au recunoscut competenţa judecătoriei. 

De ce ar avea relevanţă pentru o societate în insolvenţă sau un creditor al acesteia cine anume soluţionează aceste contestaţii? Ei bine, tocmai pentru că la nivelul judecătoriilor nu există secţii specializate de insolvenţă, iar analiza şi interpretarea unor dispoziţii cuprinse în legea insolvenţei trebuie să se facă ţinând cont de caracterul său special. Situație în care judecătorii din cadrul tribunalului care judecă procese de insolvenţă ar fi mai în măsură să efectueze aceste interpretări, cu atât mai mult cu cât principalele efecte ale executării silite se produc tot în procedura insolvenţei şi îi afectează pe toţi participanţii. 

Problemele practice generate de această modificare legislativă s-au accentuat în lumina acestei abordări neunitare în rândul instanţelor judecătoreşti. Au apărut astfel situații în care se formulau două contestații la executare, una la judecătorie și una la judecătorul sindic, ambele cu privire la același titlu, consecința fiind întârzierea procedurii insolvenței, care trebuie să fie marcată de celeritate.

Problema a primit în cele din urmă o dezlegare care consacră, din nou, caracterul special al procedurii insolvenţei, acesta fiind elementul de interes atât pentru profesionişti ai dreptului cât şi pentru mediul de business şi toţi participanţii la procedura insolvenţei. Astfel, prin Decizia nr 17/2020, instanţa supremă a stabilit cum ”competența materială de soluţionare a contestaţiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 aparține judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvență în care se formulează respectivele contestații”. În cadrul aceleiași hotărâri, instanţa supremă a rezolvat şi problema adiacentă a cererilor de suspendare şi a stabilit că ”sunt admisibile cererile adresate judecătorului-sindic pe calea ordonanţei preşedinţiale având ca obiect măsuri vremelnice privind ridicarea, suspendarea şi suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014”. 

Deși dezlegarea instanţei supreme a venit târziu, iar în iulie 2020 prevederea a fost complet eliminată din Legea nr. 85/2014, există și o veste bună.  Această decizie rămâne una de referinţă, nu numai pentru că a soluţionat o problemă practică spinoasă ce ducea de multe ori la falimentul societăţilor aflate în reorganizare pe motiv că nu mai puteau să se conformeze planului de reorganizare ca efect al executării silite, dar şi pentru că a consacrat încă o dată caracterul special al procedurii insolvenţei.

De ce este atât de important acest caracter special al legii insolvenţei? Nu numai din raţiuni de predictibilitate şi claritate, dar şi pentru că are înrâuriri asupra oricărei modificări legislative în materie de insolvenţă, care trebuie să ţină cont de faptul că procedura insolvenței este prin excelență o procedură colectivă și imparțială, beneficiind de o dinamică aparte, cu reguli și termene stricte, în care rolurile și atribuțiile fiecărui participant la procedură sunt specifice. Aceste caracteristici nu numai că se aplică tuturor participanţilor la procedura insolvenţei (inclusiv organelor statului şi creditorilor garantaţi) dar pot crea totodată premisele unei restructurări de succes. 

În consecinţă, orice viitoare modificare a legii care se desparte într-o oarecare măsură de aceste caracteristici, cum a fost cazul introducerii măsurii de recuperare individuală a creanțelor, va trebuie să beneficieze de o mai bună fundamentare și de o mai bună coroborare a prevederilor legale în interiorul legii insolvenței, cât și de o abordare concertată în ceea ce privește interferența cu alte acte normative. Numai așa  pot  fi evitate interpretările neunitare cum au fost cele din cazul de față, laolaltă cu consecințele nefaste asupra procedurilor de insolvență. 

Nota redacției: celelalte materiale din serie se regăsesc aici.