Salariatul care a încasat de la angajator un spor necuvenit este obligat să restituie banii. Dar cum se face asta?

Dacă ne referim la drepturile salariale, vom avea în vedere toate elementele constitutive ale acestuia, respectiv: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, în bani sau în natură.

Deși salariul se stabilește prin negociere individuală între angajator și salariat, cu respectarea nivelului minim prevăzut fie prin hotărâre a Guvernului, fie în contractele colective de muncă aplicabile, sistemul de salarizare pentru personalul plătit din fonduri publice se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative. 

Codul muncii nu se referă strict la salariul de bază în cazul personalului plătit din fonduri publice, ci are în vedere întregul sistem de salarizare, adică și sporurile. Sporurile sunt fie cu caracter permanent, fie cu caracter temporar, iar acordarea nejustificată a acestora le vizează, preponderent, pe cele din urmă. 

Sporurile cu caracter temporar sunt acordate pentru o perioadă limitată de timp, determinată de anumite condiții. Acestea au la bază fie o negociere colectivă și/sau individuală, fie un act normativ care prevede, expres și limitativ, domeniul de aplicare și salariații beneficiari.

O interpretare eronată sau chiar forțată a dispozițiilor unui act normativ prin care s-au prevăzut anumite sporuri, poate conduce la situația în care, ulterior încasării sumelor respective, salariații sunt obligați să le restituie.

Este evident că nu putem aduce în discuție încălcarea principiului bunei-credințe de către salariații care au beneficiat de sporurile necuvenite, fiind mai mult o eroare a angajatorului, însă acest aspect contează numai din punct de vedere al daunelor-interese pe care salariații n-ar trebui să le suporte.

Codul muncii a prevăzut și reglementat astfel de situații, iar salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. O astfel de plată nedatorată poate avea forma unui prejudiciu pe care angajatorul l-a suferit, iar recuperarea sumelor, respectiv plata acestora de către salariat se poate face tot în condițiile stabilite prin Codul muncii.

Astfel, dacă suma plătită de către angajator, fie din eroare, fie ca urmare a interpretării eronate a dispozițiilor unui act normativ depășește plafonul stabilit de Codul muncii, cinci salarii minime brute pe economie, nu este posibilă recuperarea prin acordul părților, angajatorul având la dispoziție pârghiile legale prevăzute de legea civilă.

Dacă ne referim strict la personalul plătit din fonduri publice care a încasat un spor necuvenit ca urmare a interpretării eronate ori forțate a dispozițiilor legale, iar acest aspect a fost constatat de către instituția cu atribuții de control competentă (Curtea de Conturi a României), atunci atât angajatorii, cât și salariații ori reprezentanții acestora vor avea în vedere inclusiv procedura de contestare a documentului întocmit cu ocazia verificărilor efectuate.

Este evident că angajatorul poate contesta actul emis de Curtea de Conturi prin care s-a stabilit că a acordat nejustificat anumite sporuri, însă și salariații direct afectați au acest drept în măsura în care justifică un interes în condițiile prevăzute de Codul de Procedură Civilă.

Indiferent de suma pe care Curtea de Conturi consideră că angajatorul trebuie să o recupereze, contestarea actului prin care s-a constatat acest lucru este utilă, urmând ca instanța competentă să interpreteze dispozițiile legale incidente și să pronunțe o soluție în acest sens.

Această procedură va simplifica procesul de recuperare, însă va scurta și perioada în care sumele vor fi recuperate. În lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se stabilească dacă sumele respective au fost sau nu acordate nejustificat, salariații pot contesta nota de constatare și evaluare a angajatorului, acesta fiind singurul document pe baza căruia poate fi stabilită întinderea prejudiciului. O soluție favorabilă salariaților, bazată pe constatarea că dispozițiile legale au fost interpretate și aplicate corect în momentul acordării sporurilor, ar pune angajatorul în imposibilitatea de a mai recupera sumele respective, fiind încălcate astfel dispozițiile legale privind dispunerea și urmărirea măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

Fiindu-i recunoscut angajatorului (instituție publică) dreptul de a contesta actul emis de Curtea de Conturi prin care s-au constatat abateri, legiuitorul a avut în vedere faptul că numai instanța competentă poate constata dacă au fost interpretate și aplicate întocmai dispozițiile legale, iar neexercitarea acestui drept urmată  de imposibilitatea recuperării sumelor plătite eronat reprezintă culpa exclusivă a angajatorului, respectiv persoana cu atribuții în acest sens.

De asemenea, dacă este vorba despre o sumă care nu depășește plafonul maxim prevăzut de Codul muncii și prin acordul părților, salariatul și angajatorul au stabilit recuperarea sumelor în rate lunare, acestea nu pot depăși o treime din salariul lunar net, fără a putea depăși împreună cu celelalte rețineri pe care le-ar avea cel în cauză jumătate din salariu.

În cazul în care acoperirea prejudiciului prin rețineri lunare din salariu nu se poate face într-un termen de maximum trei ani de la data la care s-a efectuat prima rată de rețineri, angajatorul se poate adresa executorului judecătoresc în condițiile Codului de procedură civilă.

Astfel, pentru recuperarea sumelor stabilite de Curtea de Conturi ca fiind plătite eronat sau nejustificat, angajatorul trebuie să se asigure că actul prin care s-a constatat acest aspect este legal și temeinic.

Salariații cărora li se solicită restituirea unor sume în baza unui act emis de Curtea de Conturi pot contesta respectivul act în măsura în care justifică un interes, în condițiile Codului de procedură civilă și ale Legii 554/2004. Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Aceștia au la dispoziție inclusiv dispozițiile Codului muncii, respectiv contestarea deciziei sau a notei de constatare și evaluare prin care li se reține din salariu.