Compensarea cu timp liber a orelor suplimentare, la încetarea CIM, ar putea opera în timpul preavizului?

Munca suplimentară este cea prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal și presupune în primul rând solicitarea angajatorului, urmată de acordul salariatului. Pot presta muncă suplimentară exclusiv salariații care au încheiat un contract de muncă cu normă întreagă, respectiv 8 ore/zi și 40 de ore/săptămână, iar anumite categorii de salariați nu pot presta muncă suplimentară indiferent de tipul contractului de muncă încheiat.

Codul muncii limitează și numărul orelor suplimentare pe care le poate presta un salariat, acesta fiind de cel mult 8/săptămână, indiferent de modul de repartizare al acestora. În același timp, între două zile de muncă, salariații au dreptul la cel puțin 12 ore de repaus, ceea ce limitează numărul orelor prestate zilnic la 12, adică cele 8 prevăzute în contractul de muncă și cel mult 4 ore suplimentare.

Mai mult, dacă luăm în calcul și cele două zile libere consecutive prevăzute pentru repausul săptămânal, vom constata că legiuitorul a avut în vedere, în principal, asigurarea sănătății lucrătorilor și a impus condiția compensării muncii suplimentare în cel mult 60 de zile după efectuarea ei.

În mod excepțional, Codul muncii a prevăzut și situațiile în care, din motive obiective și care ar putea fi probate, munca suplimentară poate fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu de cel puțin 75% din salariul de bază raportat la numărul orelor suplimentare necompensate prin ore libere plătite. Sporul se stabilește prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, cu respectarea procentului minim de 75%.

Deși în Codul muncii nu este prevăzută în mod expres obligația angajatorului de a proba imposibilitatea compensării cu timp liber a muncii suplimentare, în cazul unui conflict de muncă ajuns în fața instanței competente, angajatorul este cel care trebuie să probeze că s-a aflat în imposibilitatea de a acorda orele libere plătite în termenul de 60 de zile, așa cum dispune art. 123 alin (1) din C. muncii - „În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut (...)”.

Salariaților care demisionează, cei cărora le încetează contractul de muncă cu acordul părților fără ca angajatorul să renunțe la perioada de preaviz ori celor care sunt concediați și au dreptul la preaviz, li se pot acorda ore libere plătite pentru compensarea muncii suplimentare numai dacă se încadrează în termenul de 60 de zile de la prestarea acestora. 

După expirarea termenului prevăzut de art. 122 alin (1) din Codul muncii, este obligatorie plata sporului prevăzut de art. 123 alin (1), iar acest spor poate fi solicitat de salariatul îndreptățit inclusiv după încetarea raportului de muncă, cu respectarea termenului de 3 ani de la data nașterii dreptului.

În aceste situații, termenul începe să curgă din ziua următoare împlinirii termenului de 60 de zile din momentul prestării muncii suplimentare, având astfel termene diferite pentru fiecare zi în care salariatul a lucrat peste durata normală a timpului de lucru.

Alături de evidența timpului de muncă, solicitarea angajatorului și acordul salariatului de a presta muncă suplimentară sunt documente pe care nici angajatorul, nici salariatul nu ar trebui să le ignore și care pot fi solicitate în cazul unui conflict de muncă.