Opinie: Din enigmă, salariul median devine brusc un element foarte cunoscut de când s-au intensificat discuțiile legate de salariul minim decent la nivel european

Dacă în alte state ale Uniunii Europene lucrurile stau altfel, adică salariul median se află pe lângă salariul mediu, în România salariul median era în decembrie 2020 aproape la jumătate din salariu mediu, așa cum arătam în materialul care avea la bază datele transmise de Inspecția Muncii.

În timp ce salariul mediu brut comunicat de Institutul Național de Statistică (INS) era 5.400 de lei, mai mult de jumătate din contractele de muncă active în acel moment erau încheiate pentru salarii care nu depășeau 2.700 lei, acesta fiind, de fapt, salariul median.

În cadrul consultărilor privind proiectul, organizațiile sindicale europene au solicitat partenerilor români opinii pe acest subiect, iar propunerea a fost stabilirea unui salariu minim prin raportare la nivelul salariului mediu, cel puțin în cazul României.

Pe lângă argumentul amintit anterior, diferența uriașă între cele două valori, în cazul României trebuie avut în vedere și faptul că sistemul de taxare și impozitare scoate din buzunarul salariaților aproximativ 42 de procente din salariul pe care l-au negociat și cuprins în contractul de muncă.

Plecând de la ideea că salariul minim brut va fi calculat prin raportare la nivelul salariului median, chiar și în varianta cu 60%, acesta nu numai că n-ar mai crește, dar s-ar putea chiar să scadă.

Presupunând că salariul median ar crește ca urmare a majorării salariului minim brut la 2.550 lei din ianuarie 2022, deși, în lipsa unui mecanism prin care să fie asigurată o creștere uniformă și pentru salariile care se aflau deja la același nivel sau chiar peste, nu există nicio  garanție în acest sens, putem lua în calcul un salariu median de 3.000 de lei.

Valoarea este oricum destul de optimistă, însă am în vedere majorările salariale aplicate conform grilelor de salarizare din sistemul public, unde majorarea salariului minim va antrena majorări pentru tot personalul.

Luând în calcul această valoare (3.000 de lei) pentru salariul median, salariul minim deja adoptat pentru 2022 reprezintă, fără nicio intervenție „comunitară”, 85%, iar stabilirea lui la un procent sub acesta înseamnă, de fapt, o scădere. Surprinzător, nu?

Nu, nimic nu-i surprinzător, nici măcar faptul că foarte mulți și-au amintit brusc de modul în care se calculează salariul median și nici că, în lipsa acestor discuții „la nivel înalt”, nivelul de trai se raporta strict la salariul mediu comunicat de INS.

Realitatea este, de fapt, dublă. Avem realitatea pe care o interpretăm pe baza statisticii oficiale (salariul mediu), dar avem realitatea pe care  o constată jumătate dintre salariați, atunci când verifică soldul contului ori bagă mâna în buzunar.

Și da, diferența dintre cele două realități este de aproximativ 2.700 de lei brut, adică aproape 1.400 de lei reali. Leul real, aici, este cel pe care chiar l-am putea cheltui sau cel pe care chiar l-am primit ca salariu net.

Tot la nivel de opinie pot aprecia că o mare parte dintre salariile aflate azi în intervalul 2.550 - 2.700 de lei, cu excepția celor care intră sub incidența Legii 153/2017, vor rămâne la același nivel, ceea ce va contribui semnificativ la menținerea actualului nivel al salariului median.

Mulți îmi vor spune, probabil, că salariul minim n-ar putea să scadă sau, cel puțin, nu fără acordul salariaților, dar aici avem în vedere exclusiv contractele aflate în executare, nu și pe cele care vor fi încheiate ulterior, după o teoretică negociere între părți.

Nu, nici eu nu cred că salariul minim ar putea să scadă, dar aici mă bazez pe faptul că deja este destul de „minim” și mai jos ar afecta nu numai viața decentă, ci chiar viața în sine.

Un alt argument în favoarea raportării la nivelul salariului mediu este cel privind aplicarea Pilonului European al Drepturilor Sociale și ce reprezintă un salariu minim adecvat.

Dacă la nivel european se discută despre „Europa cu două viteze”, poate chiar trei, din punct de vedere economic, în România putem discuta despre salarii „cu două viteze și jumătate”, adică salariile care cresc procentual la fiecare majorare a salariului minim (cele din sistemul public), salarii care cresc fortuit de la nivelul minim actual la cel impus prin HG și cele care cresc, procentual ori în sumă fixă, ca urmare a negocierilor colective și, în mică parte, individuale.

Cu siguranță, 10 ani au puterea de a șterge din memoria colectivă faptul că anterior adoptării Legii 62/2011 exista un CCMUN (Contract Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național), prin care erau stabilite salariile, pentru toți angajații, în funcție de nivelul de studii, vechime în muncă și profesie, competențe și multe alte criterii, iar, în lipsa unui instrument adecvat și fără putere colectivă de negociere, fiecare are salariul pe care și-l negociază individual sau cel minim pe care-l stabilește Guvernul pe baza unor criterii care reflectă parțial realitatea, adică cel mult rata inflației și mai puțin productivitatea. Nu, cu productivitatea este o altă discuție și s-a dovedit că atunci când realitatea indică o productivitate ridicată, tot brusc ne amintim că nivelul acesteia nu-i 100% dependent de activitatea salariaților și modul de calcul este destul de complicat.

Una peste alta, strict în cazul României, un salariu minim stabilit ca procent din salariul median național nu numai că n-ar reprezenta o creștere, ci ar fi chiar uriaș pas înapoi și ar genera un alt dezechilibru (de parcă nu era suficient cel actual) pe piața muncii internă.

Soluția o regăsim chiar în declarațiile oficiale ale membrilor Comisiei pentru Ocuparea Forței de Muncă și Afaceri Sociale din Parlamentul European – „consolidarea și extinderea negocierilor colective prin care să fie asigurate salarii minime adecvate”, conform art. 23 alin (3) din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existențăa conformă cu demnitatea umană (...)”.