Hărțuirea sexuală la locul de muncă: statul român a pierdut la CEDO procesul intentat pentru proasta instrumentare a unui caz implicând o companie de stat

Orice ar scrie în regulamentele interne și orice „scuze” ar căuta, angajatorii sunt responsabili conform legii de asigurarea egalității de șanse între femei și bărbați, de prevenirea și sancționarea faptelor care pot face din locul de muncă un mediu ostil, umilitor sau degradant pentru vreunul dintre angajați, trebuie să combată comportamentele discriminatorii și să investigheze faptele ce le sunt aduse la cunoștință de angajați.

Desigur, pe hârtie totul sună bine, iar din 2020 avem și mai multe prevederi, inclusiv în Codul muncii, care trasează responsabilități în sfera prevenirii și sancționării unor fapte de discriminare. În discuția de față spunem „angajator” pentru că aceasta e entitatea în responsabilitatea căreia revin, conform legii, X sau Y obligații, dar „angajator” înseamnă, de fapt, un om sau mai mulți oameni, în fruntea unor birouri, departamente sau a întregii companii, iar hărțuirile, inclusiv cele sexuale, se întâmplă adesea în cadrul unui raport de subordonare. 

Când în 2020 au venit toate reglementările privind hărțuirea în sfera raporturilor de muncă, prezentam într-un scurt material, că poate deveni ușor derutant când, nespecialist al dreptului fiind, vorbești despre fapte de hărțuire. De ce? Pentru că avem mai multe legi care se referă la hărțuire. În Codul penal avem sancționate și fapta de hărțuire, dar necircumstanțiată, adică nu e legată comiterea faptei de un loc de muncă, însă avem și fapta de hărțuire sexuală:   „Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă". 

Reglementarea hărțuirii din Codul penal este cea mai importantă dintre toate pentru că este și cea care se poate sancționa cel mai dur - vorbim de fapte penale, așadar, de posibilitatea unei condamnări penale dacă fapta este dovedită și e infracțiune. Hărțuirea, definită acum și în Codul muncii, constă în orice tip de comportament care are la bază unul dintre criteriile de discriminare care are ca scop sau ca efect lezarea demnității unei persoane și duce la crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. Criteriile de discriminare sunt cele deja cunoscute printre cei familiarizați cu Codul muncii: de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată. Codul muncii nu sancționează expres hărțuirea, ci discriminarea, la modul general, care poate fi și sub forma unei/unor hărțuiri. Apoi, mai avem și Legea nr. 202/2022 privind egalitatea de șanse, precum și OG nr. 137/2000 privind discriminarea.

Bine de știut: Angajatorii trebuie să includă în regulamentul intern sancțiuni disciplinare pentru hărțuirea morală, riscând, altfel, să fie amendați

C. contra României

La finele lui august, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) pronunța o hotărâre de condamnare împotriva statului român ca urmare a deficiențelor unei investigații penale în privința unei fapte de hărțuire sexuală petrecută la locul de muncă, unde statul a eșuat în a lua măsuri de protecție în privința victimei. Faptul că victima a primit o despăgubire e mai puțin relevant în această discuție, ci mai degrabă faptul că statul a contribuit la dubla victimizare a persoanei în cauză.

C., angajată a companiei D., care presta servicii de curățenie, printre care și pentru o companie română de stat, a fost trimisă să lucreze, între 2014 - 2017, la unul dintre punctele regionale ale companiei. Imediat după ce a plecat de acolo, a făcut plângere penală împotriva directorului punctului de lucru pentru hărțuirea sexuală la care a fost supusă timp de doi ani - fapte pe care le-a susținut cu înregistrări și martori. Refuzând avansurile din partea directorului, care a încercat să o convingă pe aceasta de mai multe ori să întrețină relații sexuale cu el, consecințele s-au răsfrânt și asupra muncii acesteia, pe care, în 2017, a ajuns să nu și-o mai poată îndeplini din cauza presiunilor hărțuitorului și comportamentului răzbunător al acestuia. După acești doi ani de presiuni, victima s-a adresat managerului companiei la care era angajată și situația a ajuns, într-un final, la urechile unei direcții de conducere a companiei de stat. În cadrul unei confruntări, hărțuitorul și-a recunoscut faptele. Doar că angajata companiei de curățenie, odată ce a revenit din concediul de odihnă impus, a trebuit să aleagă între a-și da demisia și a continua să lucreze în același loc - a ales prima variantă.

„Cine te-ar crede? Tu ești femeia de serviciu și eu sunt șeful, pe care toată lumea îl știe”

Judecătorii CEDO constată, din documentele cauzei, că în cadrul companiei de stat nu s-a făcut nicio anchetă în urma susținerilor angajatei de la curățenie. În fața procurorilor, audiat ca martor inițial, hărțuitorul a susținut că avea deja un istoric de relații sexuale cu victima, în 2014, dar că a apoi a evitat-o pentru că... era însurat și îi era frică să nu afle soția; mai mult, le-a spus procurorilor că aceasta era implicată intim cu alți angajați ai CFR și că ea l-ar fi provocat prin îmbrăcămintea pe care o purta și prin avansurile făcute. Cât despre înregistrările audio, în fața procurorilor nu a mai recunoscut că sunt ale sale. Alții au confirmat însă că vocea era a directorului.

Procurorii nu au continuat însă ancheta, concluzionând că cele petrecute nu reprezintă fapte penale, mai exact, nu întrunesc condițiile pentru a fi considerate hărțuire sexuală.  Fosta angajată a companiei de curățenie a contestat decizia, dar fără succes. 

Ce ar fi vrut să audă magistrații și n-au auzit

Sistemul judiciar i-a răspuns victimei într-un mod „surprinzător”. Deși exista o înregistrare din care avansurile și presiunile reieșeau destul de clar, magistrații i-au spus victimei că faptele la care a fost supusă nu pot fi considerate hărțuire sexuală pentru că:

a) din înregistrări nu reieșea că victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare;
b) agresorul a povestit de istoricul unor raporturi sexuale între părți (dar nedovedite!)
c) conform declarațiilor martorilor, victima ar fi fost văzută tristă/afectată doar uneori după întâlnirile cu agresorul, pe când alteori părea chiar bine dispusă.

Victima a ajuns astfel la CEDO, considerând că modul în care magistrații au înțeles să trateze cazul acesteia i-au încălcat dreptul la un proces echitabil. La CEDO însă s-a schimbat optica spre încălcarea dreptului la viață privată și de familie - fiind stabilit deja că tot ceea ce ține de corpul persoanei și de viața sexuală a acesteia intră sub umbrela articolului 8.

Statul a dezamăgit victima în două rânduri, dacă e să sintetizăm decizia judecătorilor CEDO. O dată, pentru că angajata presta muncă tocmai pentru statul român, mai exact, pentru o entitate care reprezintă o autoritate publică și care angajează astfel responsabilitatea statului. Or, compania de stat nu a făcut aproape nimic în privința faptelor prezentate. Cei de la compania de stat au trimis-o pe victimă la organele penale, refuzând să investigheze fapta comisă de un angajat de-al lor.

Și, în al doilea rând, statul a dezamăgit prin sistemul judiciar. Judecătorii CEDO i-au criticat pe cei de la parchet că nu au motivat, realmente, decizia dată, ci doar s-au mulțumit să ofere o descriere detaliată a faptelor și să tragă o concluzie, fără să spună cum au ajuns de la fapte la concluzie. Iar lacunele din prima decizie nu au fost corectate nici de procurorul-șef, nici de judecător, nici unii, nici alții neexplicând cum anume au aplicat legea în cauza respectivă.

Curtea observă că principalul motiv pentru care atât procurorii, cât și instanța au menținut decizia de a nu investiga suplimentar faptele e lipsa dovezii intimidării victimei sau situației umilitoare, dar niciunii dintre magistrați nu au pus toate celelalte dovezi în context și niciunii nu au luat în calcul un aspect esențial în această speță: raportul de subordonare dintre victimă și agresor. Mai mult, amenințările, dovedite și chiar menționate de magistrați, nu au fost luate în calcul în ansamblul probator. Organele de urmărire penală nu au vrut să ceară o examinare psihologică a agresorului și, spun judecătorii CEDO, într-un mod cel puțin chestionabil, o bună parte a motivării deciziei o reprezintă chiar povestea cu care s-a apărat agresorul.