CJUE: Dispoziția dintr-o directivă UE care permite ca informațiile ce privesc beneficiarii reali să fie accesibile în toate cazurile oricărui membru al publicului larg este invalidă

Hotărârea CJUE în cauzele conexate C-37/20 Luxembourg Business Registers și C-601/20 Sovim a fost publicată astăzi și stabilește că art. 1 pct. 15 lit. c) din Directiva (UE) 2018/843 este invalid, în raport cu Cartei drepturilor fundamentale UE, în ceea ce privește modificarea adusă art. 30 para. 5 alin (1) lit.c) din Directiva (UE) 2015/849, prevedere care acum stabilește că statele membre se asigură că informațiile privind beneficiarul real sunt accesibile în toate cazurile oricărui membru al publicului larg (momentan, hotărârea este doar în limba franceză).

Ingerința în drepturile garantate de cartă pe care o cuprinde această măsură nu este nici limitată la strictul necesar, nici proporțională cu obiectivul urmărit, spune CJUE, considerând că „accesul publicului larg la informațiile privind beneficiarii reali constituie o ingerință gravă în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal consacrate la articolele 7 și 8 din cartă. Într-adevăr, informațiile divulgate permit unui număr potențial nelimitat de persoane să se informeze asupra situației materiale și financiare a unui beneficiar real. În plus, consecințele potențiale pentru persoanele vizate, care rezultă dintr-o eventuală utilizare abuzivă a datelor lor cu caracter personal, sunt agravate de faptul că, odată puse la dispoziția publicului larg, aceste date pot fi nu numai consultate în mod liber, ci și păstrate și difuzate”.

Curtea adaugă că dispozițiile facultative care permit statelor membre să condiționeze punerea la dispoziție a informațiilor privind beneficiarii reali de o înregistrare online și, respectiv, să prevadă, în circumstanțe excepționale, derogări de la accesul publicului larg la aceste informații nu sunt, prin ele însele, de natură să demonstreze nici o ponderare echilibrată între obiectivul de interes general urmărit și drepturile fundamentale consacrate la articolele 7 și 8 din cartă, nici existența unor garanții suficiente care să permită persoanelor vizate protejarea eficace a datelor lor cu caracter personal împotriva riscurilor de abuz.

Ce se întâmplă în cazul constatării ca invalide a unei prevederi din dreptul UE?

În art. 267 din Tratatul privind Funcționarea UE (TFUE) scrie că CJUE este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor și (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii - adică inclusiv cu privire la regulamente, directive ș.a.m.d.. În acest sens, instanțele naționale sesizează CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare - cum s-a întâmplat și în cazul de față, unde vizată a fost acea prevedere din directiva privind spălarea banilor.

Acum că CJUE a stabilit că prevederea nu este validă și încalcă Carta drepturilor fundamentale UE, hotărârea dată azi reprezintă un reper absolut nu doar pentru instanțele care au formulat cererile către CJUE (reamintim că sunt două cauze conexate), dar reprezintă un reper și pentru celelalte instanțe, din alte state membre ale Uniunii - deci, inclusiv pentru instanțele din România.

Aceste aspect îl știm dintr-o hotărâre mai veche, dată de precursoarea CJUE de azi, în 1981 - cauza International Chemical Corporation. Pe scurt, în hotărârea din 1981 s-a spus că chiar dacă hotărârea prin care este invalidat un act emis de o instituție UE se adresează în mod direct doar intanței naționale care a adus problema în fața Curții, ea reprezintă un reper suficient și pentru orice altă instanță națională care trebuie să dea o hotărâre sau o decizie în legătură cu actul (prevederea) invalidat. Desigur, asta nu înseamnă că orice altă instanță națională, ulterior, nu mai are dreptul că sesizeze la rândul său CJUE cu o cerere pentru o hotărâre preliminară vizând aceeași chestiune. 

Transpunerea în legislația română

Chestiunea din discuție se regăsește transpusă și în Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului (vezi art. 19), unde se prevede că accesul la registrele de beneficiari reali ținute de Registrul Comerțului și de Ministerul Justiției este asigurat, în conformitate cu normele privind protecţia datelor cu caracter personal, printre altele, oricărei persoane fizice sau juridice, iar accesul la registrul ținut de ANAF (cel cu fiduciile) e asigurat oricărei persoane fizice sau juridice care poate demonstra un interes legitim. 

În toate cazurile însă, accesul la cele trei registre se face cu condiţia înregistrării online şi plăţii unei taxe/unui tarif administrativ (e) stabilit (e) de autorităţile ce țin aceste registre, care nu trebuie să depăşească costurile administrative asociate punerii la dispoziţie a informaţiilor, inclusiv costurile de întreţinere şi dezvoltare a registrului. Instituirea acestei condiții respectă întocmai cele sugerate prin directivă, unde statelor membre li s-a pus în vedere, dacă vor, să condiționeze cererile de acces.

Prevederile au ajuns în Legea 129 printr-o ordonanță venită în 2020 pentru a transpune directiva din 2018 privind spălarea banilor - e vorba de OUG nr. 111/2020. Ordonanța a ajuns apoi în Parlament, unde a fost aprobată prin lege, cu modificări.