În cazul programelor individualizate ori în ture, calculul corect al repausului săptămânal pune adesea probleme în practică

„Salariatul are, în principal, următoarele drepturi: (...) dreptul la repaus zilnic și săptămânal” - Codul muncii. Atunci când ne raportăm la perioadele de repaus, avem în vedere cele trei repere, repausul zilnic, săptămânal și anual, acestea fiind drepturi recunoscute de lege și la care salariații nu pot renunța. Sintagma „nu pot renunța”, deși în mod firesc include și interdicția privind constrângerea, limitarea sau condiționarea exercitării acestor drepturi, accentuează garanția de care trebuie să beneficieze orice salariat.

Printr-o decizie ce viza o situație din Ungaria, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit că un angajator nu are dreptul să includă repausul zilnic în cel săptămânal în nicio situație. 

Interdicția de a nu include repausul zilnic în cel săptămânal înseamnă, în principiu, că orice salariat trebuie să beneficieze de cel puțin 60 de ore consecutive de repaus în fiecare săptămână.

Astfel, regula generală presupune prestarea activității timp de cinci zile consecutive, perioadă care va fi urmată de două zile de repaus, iar în acest caz observăm că legiuitorul a avut în vedere unitatea de timp „zile”, așa cum se prevede în partea introductivă a Directivei 2003/88/CE la alin.(5).

Totodată, Codul muncii stabilește distinct și un termen pe ore pentru repausul săptămânal, iar art. 137 alin. (1) se referă la 48 de ore, însă fără a aduce atingere dispozițiilor art. 113 alin.(1) atunci când nu sunt incidente cele ale alin.(2) ori 135 alin.(2), ca ipoteze juridice distincte. Interpretarea corectă a art. 113 și 135 din Codul muncii se face potrivit art. 48 alin (1) din Legea 24/2000.

În cazul relațiilor de muncă în care avem o repartizare uniformă a timpului de muncă potrivit art. 112 alin. (1) și 113 alin. (1), 8 ore/zi, timp de cinci zile, acestea fiind urmate de două zile de repaus, de regulă sâmbătă și duminică, iar programul de lucru se încheie vinerea înainte de orele 20:00, salariatul poate reveni la locul de muncă luni, la 8:00. Dar numeroși angajați nu lucrează conform acestui program.

„Perioada de repaus reprezintă orice perioadă care nu este timp de muncă”, prevede Codul muncii.

Excepțiile, de strictă interpretare

În cazul în care modelul de organizare a activității este unul individualizat sau repartizarea este în ture, clarificarea din hotărârea CJUE mai sus menționată devine relevantă, iar calculul timpului de repaus poate ridica probleme în practică.

Astfel, având precizarea clară că între două zile de muncă salariatul trebuie să beneficieze de un repaus de cel puțin 12 ore consecutive, coroborată cu cea care stabilește un repaus de 24 de ore atunci când este depășit acest prag (de 12 ore de muncă) ajungem la concluzia că singurele variante posibile sunt cele prevăzute ca excepții.

Prima excepție se referă la munca în schimburi și este prevăzută de alin. (2) al art. 135 din Codul muncii, adică o ipoteză juridică diferită de cea prevăzută, cu caracter general, de alin. (1) (repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive), iar în acest caz repausul zilnic ar putea fi de opt ore între două zile de muncă, însă nici în acest caz nu s-ar putea depăși timpul de muncă săptămânal maxim, cele 48 de ore care includ și munca suplimentară.

În aceste condiții se va ține cont și de cele două zile libere consecutive care vor fi acordate după ce salariatul a prestat activitate timp de cinci zile și ajungem astfel tot la o perioadă de referință de șapte zile, așa cum se precizează în hotărârea CJUE.

Tot în categoria excepțiilor privind acordarea repausului săptămânal, potrivit art. 137 alin. (4) sau 138 alin. (1), după caz, există posibilitatea suspendării acestuia, însă situațiile sunt prevăzute explicit și sunt stabilite atât condițiile în care aceste dispoziții sunt incidente, cât și compensarea salariaților afectați:

• „În situații de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților.”
• „În cazul unor lucrări urgente, a căror executare imediată este necesară pentru organizarea unor măsuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru înlăturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalațiilor sau clădirilor unității, repausul săptămânal poate fi suspendat pentru personalul necesar în vederea executării acestor lucrări”.

În funcție de specificul activității, dar și de acordul individual și colectiv al salariaților, observăm că modul de repartizare a timpului de muncă este suficient de flexibil, fiind prevăzute și câteva excepții pe care părțile le pot utiliza în anumite limite.

Dacă ne-am raporta la un contract de muncă cu normă întreagă și avem în vedere toate cele 48 de ore de muncă posibile în fiecare săptămână, constatăm că avem posibilitatea de a repartiza neuniform programul de muncă, dar cu acordul individual al fiecărui salariat, fără a încălca dispozițiile privind repausul zilnic și săptămânal.

Deși Codul muncii prevede, tot ca excepție, posibilitatea depășirii celor 48 de ore/săptămână, acest lucru este posibil numai în cazul în care media orelor de muncă într-un interval de referință de cel mult patru luni calendaristice nu depășește acest nivel, iar în unitățile în care există un contract colectiv de muncă și acest aspect a fost negociat, perioada de referință poate fi de șase luni, cu posibilitatea extinderii până la cel mult 12 luni,  în condițiile art. 114 alin (2), (3), (4) și (5).

Hotărârea CJUE subliniază necesitatea coroborării dispozițiilor legale privind perioadele de repaus, oricare ar fi unitatea de timp pe care statele membre au ales să o utilizeze (zile, ore sau fracțiuni ale acestora), dar și faptul că interpretarea normelor nu poate goli de conținut drepturile recunoscute de lege.

Practic, fiind prevăzute distinct, aceste drepturi nu se pot suprapune, fiecare având un anumit scop, Curtea precizând că „sunt două drepturi autonome” care „urmăresc obiective distincte”:

1. „ repausul zilnic permite lucrătorului să se sustragă din mediul său de lucru pe parcursul unui număr determinat de ore, care trebuie să fie nu numai consecutive, ci și să urmeze direct unei perioade de lucru”;
2. „ repausul săptămânal permite lucrătorului să se odihnească în cursul fiecărei perioade de șapte zile.”