avocatnet.ro 
Rolul examenului medical la angajarea în muncă este de a stabili capacitatea lucrătorului din punct de vedere medical de a desfășura activitatea la locul de muncă în profesia/funcția pentru care se solicită examenul medical
Medicul specialist de medicina muncii este cel care, pe baza informațiilor pe care angajatorul i le transmite prin fișa de identificare a factorilor de risc (Anexa 3 la HG nr. 355/2007), decide cu privire la investigațiile medicale necesare pentru a stabili dacă persoana respectivă este aptă, aptă condiționat sau inaptă permanent/temporar.
Nu sunt excluse situațiile în care o persoană nu declară că suferă de anumite afecțiuni în momentul efectuării examenului medical de medicina muncii, confruntându-se cu temerea de a pierde locul respectiv de muncă, însă aceste situații pot fi evitate dacă dispozițiile legale, chiar dacă am considera că sunt insuficient de clare, ar fi respectate.
Arătam, în acest material, că pentru anumite afecțiuni medicul de medicina muncii se bazează pe declarația pe propria răspundere a persoanei examinate, însă acest risc poate fi evitat printr-o informare concretă a celui în cauză, atât cu privire la riscurile la care se expune din punct de vedere legal atunci când prezintă o situație nereală ca fiind reală, cât și cu privire la riscurile medicale.
Putem aduce în discuție inclusiv nulitatea contractului de muncă, dacă am considera că au fost încălcate dispozițiile legale necesare pentru încheierea contractului individual de muncă, însă nu în condițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Codul muncii, ci în cele ale art. 57 alin. (1) și (6) sau (7), după caz, cu excepția situației în care nu sunt aplicabile cele ale alin. (2) din cadrul aceluiași articol, adică în cazul în care nulitatea a fost acoperită ulterior.
Nu avem în vedere situația prevăzută de art. 27, în primul rând pentru că discutăm despre efectuarea examenului medical la angajare și, în al doilea rând, pentru aceasta este o obligație a angajatorului, nu a salariatului, însă ipoteza principală este cea în care salariatul ascunde, cu intenție, una sau mai multe afecțiuni care ar conduce la o concluzie nefavorabilă.
Angajatorul este cel care, în baza contractului pe care l-a încheiat cu medicul de medicina muncii sau cu serviciul de medicina muncii, poate solicita efectuarea acestui examen atunci când constată că persoana respectivă are dificultăți în îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor specifice funcției/ocupației/meseriei sau locului de muncă ocupat.
Astfel, dispozițiile legale oferă garanțiile necesare ambilor parteneri ai relației de muncă, ambii având posibilitatea de a se adresa medicului de medicina muncii sau, după caz, de contesta deciziile acestuia.
În cazul în care, ulterior angajării, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, sunt incidente dispozițiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, respectiv concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului, cu respectarea corespunzătoare a art. 62 alin (1) și (3) și art. 64.
Aceste dispoziții sunt incidente în cazul în care decizia organelor competente de expertiză medicală este definitivă, fie pentru că a fost depășit termenul prevăzut pentru contestație, fie pentru că a fost confirmată inaptitudinea respectivă.
Salariatul poate contesta, în primul rând, rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, în condițiile art. 30-34 din HG nr. 355/2007.
Această contestație nu exclude dreptul său de a contesta decizia de concediere, potrivit dispozițiilor Codului muncii, iar instanța competentă va analiza toate aspectele care au legătură cu capacitatea sa de muncă, pe baza documentelor medicale și/sau a rezultatelor expertizelor efectuate ori solicitate în cadrul procesului.
În același timp, toate aceste aspecte pot fi evitate, așa cum arătam anterior, printr-o informare concretă a persoanei care solicită angajarea, dar printr-un examen medical riguros, ținând cont de factorii de risc specifici funcției/ocupației/meseriei și locului de muncă.
De asemenea, medicul de medicina muncii și medicul de familie al lucrătorului se vor informa reciproc și operativ referitor la apariția unor modificări în starea de sănătate a lucrătorului.
Medicul de medicina muncii poate și solicita, atunci când consideră necesar, pentru confirmarea unui diagnostic, examenul unui medic de altă specialitate, însă decizia de aptitudine în muncă îi aparține în totalitate.
gabrielaguler