UPDATE: Modificări la regimul muncii de noapte. Șapte aspecte esențiale

Pe lângă femei gravide, lăuze și cele care alăptează, nici părinții ce-și cresc singuri copiii nu pot fi obligați, mai nou, să lucreze în ture de noapte. Vorbim de o completare recent adusă Codului muncii, prin Legea nr. 161/2024.

„Studiile au demonstrat faptul că organismul uman este mai sensibil noaptea la perturbațiile de mediu și la anumite forme solicitante de organizare a muncii și că perioadele lungi de muncă de noapte pot afecta sănătatea lucrătorilor și pot periclita securitatea la locul de muncă”, potrivit expunerii de motive care stă la baza adoptării Directivei 2003/88/CE.

Codul muncii prevede, „așa cum recomandă Directiva”, dispoziții chiar mai favorabile în cazul celor care prestează activitate „de noapte”, însă pentru a beneficia de aceste drepturi este obligatorie identificarea condițiilor în care un salariat intră sau nu în categoria „salariatului de noapte”, așa cum este el definit de art. 125 alin (2) din Codul muncii.

Intră în această categorie salariatul al cărui program de lucru include cel puțin trei ore în intervalul 22:00 – 6:00 sau cel puțin 30% din timpul său lunar de lucru. Avem astfel două repere, unul care vizează timpul zilnic de muncă și unul privind timpul lunar, iar oricare dintre cele două limite este atinsă, salariatul este considerat „de noapte”.

Practic, chiar dacă programul de lucru ar fi, să presupunem, în unele zile până la orele 00:00 în cazul unui contract cu normă întreagă, deci nu s-ar atinge limita celor minim trei ore din programul zilnic de muncă, dacă în momentul în care sunt calculate lunar ele depășesc limita celor 30%, atunci salariatul este considerat „de noapte”.

Deși tentația este să limităm discuția la sporul prevăzut de art. 126 lit. b) din Codul muncii, nu putem ignora lit. a) a aceluiași articol, în sensul că se poate opta chiar pentru reducerea timpului zilnic de muncă cu o oră, fără afectarea drepturilor salariale.

Putem aprecia că legiuitorul permite părților, în funcție de specificul activității, să stabilească dacă aplică dispozițiile prevăzute de lit. a) sau b), însă dacă ne raportăm la scopul acestor reglementări constatăm că ordinea nu este întâmplătoare.

Altfel spus, este de preferat, prin raportare la scopul Directivei care stă la baza art. 125-128 din Codul muncii, să se opteze pentru reducerea programului de lucru în zilele în care salariatul prestează cel puțin trei ore de muncă în intervalul 22:00 – 6:00, asigurându-se astfel un nivel de protecție superior.

Deși România nu a ratificat încă o convenție esențială (Convenția 171/1990 privind munca de noapte), o parte a sa se regăsește în Codul muncii prin transpunerea Directivei 2003/88/CE și astfel avem o serie de aspecte reglementate.

Încadrarea corectă în categoria salariaților de noapte vizează inclusiv munca suplimentară, asta pentru că nu se poate depăși media de 8 ore pe zi, iar dacă ținem cont și de repausul de 60 ore consecutive (48 săptămânal + 12 zilnic), constatăm că este dificil de stabilit un program care să includă, în intervalul de referință de 3 luni calendaristice, atât muncă de noapte, cât și suplimentară.

Art. 125 alin (3) din Codul muncii preia dispozițiile art. 8 lit. b) din Directivă („lucrătorii de noapte a căror muncă implică riscuri speciale sau tensiuni fizice sau mintale deosebite să nu muncească mai mult de opt ore pe parcursul unei perioade de 24 de ore în care efectuează muncă de noapte”), însă precizarea că statele membre pot stabili prin legislația internă care sunt aceste locuri de muncă a condus la adoptarea sintagmei „condiții speciale sau deosebite de muncă”, ceea ce restrânge domeniul de aplicare.

Avem astfel două situații posibile, una în care munca de noapte este prevăzută din momentul angajării, deci fișa de identificare a factorilor de risc profesional include mențiunea corespunzătoare, iar a doua în care ulterior angajării, deși nu a fost luată în calcul inițial prestarea muncii de noapte, lucrătorul trebuie să desfășoare o astfel de activitate.

Oricare ar fi fost situația inițială, ulterior începerii activității de noapte, salariații vor beneficia de serviciile medicale profilactice, conform indicațiilor medicului de medicina muncii, iar în cazul în care sunt identificate probleme medicale care au legătură cu munca de noapte vor beneficia de protecție potrivit art. 127 alin (3) din Codul muncii. 

Practic, sintagma „nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte” se interpretează în sensul exprimării acordului, ulterior obținerii confirmării din partea medicului specialist, iar dispozițiile art. 128 alin (2) se coroborează cu cele ale art. 127.

De asemenea, nu avem o interdicție de prestare a muncii de noapte în cazul părinților singuri, ci doar ideea că nu pot fi obligați să presteze muncă de noapte.

În privința minorilor interdicția este expresă, deci munca de noapte este interzisă în cazul lor, iar sintagma „nu pot presta muncă de noapte” nu vizează atingerea celor trei ore din timpul zilnic sau a procentului de 30% din timpul lunar de muncă în intervalul 22:00-6:00, ci chiar prestarea activității în acest interval, oricare ar fi durata.

Altfel spus, nu avem în vedere încadrarea sau nu în categoria salariaților de noapte, ci chiar intervalul orar precizat de art. 125 alin (1), cel care definește munca de noapte și nu alin (2), cel care definește salariatul de noapte.

7. În privința Convenției 171/1990, neratificată încă de România, putem observa că în cadrul art. 3 se face referire și la aspectele care țin de „relațiile familiale și sociale” ale celor care prestează activitate de noapte, ceea ce nu se regăsește nici în Directivă, nici în legislația internă.