Relația de muncă presupune, pentru început, exprimarea acordului de voință al celor două părți, salariat și angajator, însă desfășurarea ei și chiar încetarea au reguli diferite, unele care impun acest acord, iar altele în care el nu este necesar.
1. Demisia, de exemplu, este situația în care contractul de muncă încetează din inițiativa salariatului, fiind suficientă notificarea angajatorului în acest sens, respectarea termenului de preaviz stabilit în contract, angajatorul având obligația de a o înregistra.Avem astfel voința unilaterală a salariatului care, fără a fi obligat să-și motiveze decizia, îl notifică pe angajator, iar în cazul în care acesta refuză să o înregistreze, este permis orice mijloc de probă.
Sigur, în cazul în care angajatorul refuză înregistrarea demisiei, salariatul poate sesiza Inspecția Muncii, fiind prevăzută și o amendă de la 1.500 la 3.000 de lei, însă în spațiul public ajung povești în care angajatorul, deși înregistrează demisia, îi comunică angajatului, de regulă verbal, că nu este de acord cu ea.
2. Demisia nu se aprobă și nu este necesar acordul angajatorului în acest sens, singura obligație a salariatului fiind cea de a respecta termenul de preaviz stabilit, prin negociere, în momentul semnării contractului sau a actului adițional.Cu alte cuvinte, chiar dacă acest refuz ar îmbrăca forma scrisă, să presupunem că angajatorul ar scrie pe exemplarul salariatului că nu este de acord, din momentul înregistrării începe să curgă și termenul de preaviz.
3. Ținând cont de importanța momentului respectiv, în sensul că de atunci începe să curgă termenul de preaviz, dar și de faptul că este important mijlocul de probă, salariatul care demisionează ar trebui să se asigure că poate proba comunicarea demisiei.În mod normal, dacă relația de muncă are la bază buna-credință a părților, procedura este simplă, salariatul îi înmânează demisia angajatorului, acesta îl înregistrează și îi predă salariatului al doilea exemplar sau o copie cu numărul de înregistrare și data înregistrării.
În cazul în care relația de muncă nu se încadrează între aceste limite, sunt mai multe variante pe care salariatul le poate lua în calcul în cazul în care angajatorul refuză să-i înregistreze demisia.
Poșta electronică (e-mail) este, probabil, cea mai rapidă și mai puțin costisitoare variantă, presupunând că angajatorul deține una oficială, ea se regăsește în contractul de muncă ori în alte documente oficiale ale acestuia sau prin intermediul ei părțile au corespondat anterior.
Pentru un plus de siguranță, alături de adresa de poștă electronică a angajatorului se poate adăuga și propria adresă, având astfel confirmarea că mesajul a fost transmis.
Scrisoarea recomandată este o altă variantă pe care salariatul o poate utiliza pentru a-i comunica demisia angajatorului atunci când acesta refuză înregistrarea ei, însă în acest caz avem unele costuri, iar termenul cu privire la preaviz curge din momentul în care corespondența ajunge la destinatar.
O altă variantă este transmiterea prin fax a demisiei, dacă angajatorul utilizează un astfel de mijloc de comunicare și dacă salariatul are posibilitatea să folosească această variantă.
Pot fi luate în calcul și alte soluții care implică utilizarea tehnologiei, însă în toate situațiile demisia trebuie să respecte condițiile formale prevăzute de Codul muncii, adică să reflecte concret și obiectiv decizia salariatului de a demisiona și să fie semnată.
Astfel, având la bază Decizia ICCJ nr. 34/2016, se poate constata că transmiterea unui fișier PDF accesibil electronic este suficientă pentru a declanșa curgerea termenului de preaviz și, chiar dacă nu este necesară semnarea electronică a acestuia potrivit Legii 455/2001, el trebuie asumat prin semnătură olografă.
Folosirea sintagmei „orice mijloace de probă” ne conduce la concluzia că, în măsura în care aceste variante nu sunt accesibile salariatului care demisionează, el poate utiliza și altele, în măsura în care poate produce o probă suficientă.
4. Fiind un act unilateral, demisia nu se motivează, însă acest aspect nu-l împiedică pe salariatul respectiv să-i comunice angajatorului nemulțumirile care au stat la baza ei.Cu toate acestea, inclusiv în situația în care salariatul, fără a avea o obligație în acest sens, îi comunică în cuprinsul deciziei motivele care stau la baza demisiei și angajatorul ar considera că ele sunt justificate și pot fi rezolvate, înregistrarea declanșează curgerea termenului de preaviz.
5. Salariatul își asumă un risc în cazul în care înaintează angajatorului demisia, acesta având chiar posibilitatea de a renunța la dreptul să la preaviz, iar contractul de muncă poate înceta în acel moment.Chiar dacă, să presupunem, salariatul s-ar baza pe termenul de preaviz, preavizul la demisie un drept al angajatorului, fiindu-i permisă renunțarea la el, consecința fiind încetarea contractului înainte de împlinirea sa.
Altfel spus, dacă angajatorul consideră că termenul de preaviz nu-i este necesar, contractul de muncă poate înceta în momentul în care-i comunică salariatului că a renunțat la acest drept, oricând pe durata preavizului.
În egală măsură, chiar dacă este un drept al angajatorului, în situația în care salariatul poate proba că angajatorul nu și-a respectat obligațiile legale și/sau contractuale, poate demisiona fără preaviz.
Astfel, în cazul în care demisia este consecința nerespectării obligațiilor angajatorului, aceste aspecte vor fi precizate în cuprinsul ei, iar situația juridică este diferită.