Când criza de personal îi face pe angajatori să le ceară daune celor care demisionează repede - lucrătorii nu pot fi obligați să muncească însă

Libertatea muncii este garantată de Constituție și nimeni nu poate fi obligat să muncească într-un anumit loc de muncă, potrivit Codului muncii. De aici, și dreptul lucrătorilor de a pleca de la un loc de muncă, fără să dea nicio explicație, adică fără să-și motiveze decizia; înseamnă inclusiv dreptul de a pleca fără să respecte preavizul, de azi pe mâine, atunci când nu este plătit sau când angajatorul nu-și îndeplinește alte obligații asumate prin contractul individual de muncă - chestiune de asemenea prevăzută de Codul muncii. 

În contextul unei acute crize de personal, în special în anumite perioade din an când activitatea firmei este una intensă, angajatorii trebuie să știe că nu au voie să le restricționeze angajaților dreptul de a demisiona, iar asta înseamnă inclusiv prin impunerea acoperirii unor prejudicii în caz de demisie.

Concret, clauzele prin care angajații sunt puși să plătească diverse sume de bani (costurile cazării, procent din încasările pretins pierdute etc.) dacă pleacă mai devreme de o anumită dată ori înainte de terminarea contractului pe periodă determinată nu sunt permise de lege. 

Dacă în contract a fost stipulată o perioadă de probă, desigur, angajații pot pleca oricând înăuntrul acelei perioade, printr-o simplă notificare și fără perioadă de preaviz. 

Când nu există perioadă de probă stipulată, angajații care demisionează trebuie să respecte preavizul. Cu toate acestea, sunt numeroși angajați care pleacă fără să respecte acest preaviz, depunându-și demisia și considerând că nu mai au nicio obligație față de angajator. În mod normal, angajatorul are posibilitatea să-l cerceteze disciplinar pentru absența nemotivată de la serviciu, iar acesta va ajunge să fie, de fapt, concediat disciplinar. 

Tocmai acest risc al angajaților ce pleacă fără să respecte preavizul vor să-l diminueze angajatorii care le pun pe masă lucrătorilor, pe lângă contractul de muncă, un angajament de semnat care să-i facă buni de plată în cazul în care pleacă mai devreme decât se încheie nevoia antreprenorului pentru mâna lor de lucru. Asta însă echivalează cu ideea de îngrădire a dreptului la muncă, întrucât angajatul care pleacă mai devreme, chiar și dacă ar avea motive întemeiate să o facă, se crede obligat la plata unor sume de bani cu titlu de daună. 

Răspunderea patrimonială a angajaților este și ea stipulată în Codul muncii, unde scrie că aceștia răspund pentru „pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”. 

Oricât am încerca să înțelegem că un antreprenor vrea să-și reducă la minimum unele riscuri, că vrea să-și asigure un profit din ce în ce mai mare, ceea ce nu este, în sine, un lucru nelegal, antreprenoriatul înseamnă și asumarea unor scenarii neplăcute - precum acela al unei crize acute de personal. Patronul unui restaurant se poate trezi, luni dimineața, că nu are nici bucătar, pentru că e în concediu medical, nici chelneri, care au decis să plece pentru că au sute de ore suplimentare neplătite. Încercarea de minimizare a riscurilor în ceea ce privește resursa umană nu se poate face însă încălcând legea și drepturile angajaților, profitând de necunoașterea legii de către aceștia din urmă. Uneori, angajații semnează și se angajează să respecte obligațiile de acoperire a unor așa-zise prejudicii, deși clauzele respective poate nu sunt legale - semnarea lor nu le confirmă sau nu le oferă legalitate însă.