Opinie: Să rămână litera și să piară spiritul legii, în opinia Ministerului Muncii. Fără sancțiuni pentru angajatorii care nu majorează „salariile minime istorice”

Deși au trecut jumătate din termenul de cel mult 20 pe care îl are la dispoziție un angajator pentru a se conforma în privința salariului minim potrivit art. 164 alin (261) și (2^2) din Codul muncii, Ministerul Muncii nu numai că nu s-a hotărât cum va aplica legea, ci chiar desparte spiritul de litera legii.

Într-un răspuns oferit HotNews.ro, cei de la minister au răspuns că angajatorii nu vor fi sancționați în niciun fel dacă nu aplică prevederile legii - mai exact, dacă nu majorează salariile minime ale celor plătiți la acest nivel de mai bine de 24 de luni, nu vor fi sancționați.

Concret, în opinia Ministerului Muncii, dacă art. 160 alin (1) lit. a) din Cod nu indică direct că acel salariu minim ar avea legătură și cu art. 164 alin (2^1) și (2^2), atunci să fie ignorată obligația, pentru că nu poate fi aplicată sancțiunea.

Să admitem că litera legii este neclară sau suficient de imprecisă și astfel s-ar interpreta că nu poate fi aplicată o sancțiune directă, însă nici o astfel de interpretare nu ar exclude scopul (spiritul) normei, așa cum nu exclude rolul Inspecției Muncii de a verifica modul în care se desfășoară relațiile de muncă și de a dispune măsurile necesare pentru eliminarea neconformităților.

Fără a valida opinia Ministerului Muncii, ne putem imagina că sintagma „salariu minim brut pe țară” ar viza exclusiv o singură categorie și am ignora inclusiv art. 164 alin (1^1) din cod, dar și principiile elementare de drept; avem norme imperative stabilite de alin. (2^1) și (2^2), deci nu opționale.

Ne imaginăm și că sancțiunea prevăzută de art. 260 alin (1) lit. a) se referă exclusiv la încălcarea dispozițiilor art. 164 alin (1) și le ignoră/omite pe celelalte, astfel încât aplicarea ei ar fi, să spunem, contestabilă.

Continuând acest scenariu, ne imaginăm că nu toți cei aproximativ 460.000 de salariați (potrivit datelor comunicate public) vor reuși să ajungă la scopul avut în vedere de OUG 142/2021, aprobată de Legea 145/2023, adică de a a-și asigura, prin muncă, o existență conformă cu demnitatea umană, dar și de a fi plătiți în funcție de valoarea muncii lor.

Oricât am continua acest scenariu care ignoră cel mai important rol al unei norme, scopul acesteia, nu putem ignora pasivitatea autorităților și instituțiilor care au obligația de a verifica respectarea legii și de a-i îndruma, tot potrivit legii, pe cei care au obligația de conformare.

În acest punct ajungem chiar la Legea pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii (Legea nr. 108/1999), adică la rolul activ acestui „organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea Ministerului Muncii” privind „exercitarea controlului în domeniile relațiilor de muncă, securității şi sănătății în muncă”.

Tot acest act normativ prevede că inspectorii de muncă au dreptul (am spune că și obligația) „să dispună angajatorului măsuri, în vederea remedierii într-un timp determinat a neconformităților constatate”.

Pentru a înțelege „ce a vrut să spună legiuitorul” trebuie să ne raportăm la scopul dispoziției, adică fix la spiritul legii, iar din acest punct putem prezenta situația în cuvinte simple.

Concret, prin art. 164 alin (2^1), legiuitorul a stabilit că un salariat nu poate fi plătit cu un salariu egal cu cel minim brut pe țară mai mult de 24 de luni, iar după expirarea acestui termen părțile vor negocia (tot imperativ) majorarea, dar fără a impune o limită.

Scopul este de a plăti munca și în funcție de vechime, dar și de a atinge, poate că indirect, un alt scop, accesul la programe de formare profesională periodică, potrivit art. 194 din Cod.

Inspectorii de muncă știu, pentru că au acces la baza de date (Revisal), cât contracte se aflau la nivelul salariului minim, deci și câte negocieri ar fi trebuit să aibă loc (înainte de 01.01.2024), dar și care sunt angajatorii și salariații respectivi.

Altfel spus, printr-o simplă interogare a bazei de date la 01.02.2024, Inspecția Muncii poate constata cine s-a conformat și cine nu.

În privința sancțiunilor, luând în calcul scenariul prezentat anterior, cel în care nu ar fi incidente dispozițiile art. 260 alin (1) lit. a), rămân incidente cele ale art. 19 lit. i) și ale art. 23 lit. b) din Legea 108/1999, adică o sancțiune „din doi pași”.

Oricare ar fi interpretarea, semnalul autorităților este cel puțin neadecvat, pentru că orice interpretare care „lasă loc” neconformării pe motiv că nu a trecut legiuitorul „cu subiect și predicat” aplicarea directă a unei sancțiuni, ignoră cel mai important aspect, scopul unei norme.

Consecințele acestor „interpretări și sfaturi” de la cel mai înalt nivel sunt deja vizibile, adică este evident dezechilibrul din piața muncii.

Cu sau fără amendă, o normă, în special una imperativă, există pentru că urmărește un scop, iar dacă scopul nu este atins, atunci legiferarea rămâne pur și simplu un subiect potrivit pentru orice altceva, dar nu pentru o dezbatere juridică.