UPDATE: Decizia ICCJ, publicată: Termenul de preaviz la concediere începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului

„În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile”, potrivit comunicatului ICCJ. Decizia a fost publicată miercuri în Monitorul Oficial nr. 573.

„Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) și d), al art. 65 și 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare”, prevede art. 75 (1) din Codul muncii, doar că prevederile codului nu sunt suficiente în materia modului de calcul a acestui termen, așa că trebuie să ne uităm și în alte reglementări, chestiune indicată în art. 278 (1): „Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.

Reguli de calcul a termenelor se regăsesc în Codul de procedură civilă, la art. 181. De pildă, una dintre reguli stabilește că atunci „când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește”  - art. 181 alin. (1) pct. 2. O altă regulă, stabilit de data asta în alin. (2) al aceluiași articol, prevede că atunci „când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează”. În decizia dată astăzi, Înalta Curte stabilește că aceste două reguli NU se aplică și calcului termenului de preaviz la concediere. 

De asemenea, în Codul civil (art. 2553) scrie, în cazul termenelor prevăzute pe zile, că „nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului”. Nici această regulă NU este relevantă în cazul termenului de preaviz la concediere. 

Instanțele nu au viziuni unitare asupra modului de calcul a acestui termen, după cum arată Avocatul Poporului în formularea acestui recurs în interesul legii. Calculul corect al termenului de preaviz este deosebit de important pentru angajatul concediat, mai ales în contextul în care tot Înalta Curte a stabilit că neacordarea preavizului minim prevăzut de lege duce la invalidarea concedierii cu totul, potrivit instituției care a făcut sesizarea ICCJ în cazul de față:

„Ca o chestiune prealabilă, menționăm faptul că prin Decizia in interesul legii nr.8/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, in interpretarea și aplicarea dispoziților art. 78 din Codul muncii cu referire la art 75 alin. (l) din același cod neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. ( I ) din Codul muncii, republicat, respectiv cu durata cuprinsă in contractele colective sau individuale de muncă dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere și a deciziei de concediere”.

Pe de o parte, unele instanțe au apreciat că la calcularea termenului de preaviz nu ar trebui luate în calcul ziua în care s-a comunicat notificarea și nici ultima zi în care s-a împlinit termenul. Și Avocatul Poporului s-a alăturat acestei opinii, după cum vedem în actul de sesizare. 

Alte instanțe însă au considerat că art. 2553 din Codul civil nu e incident în calculul termenului de preaviz la concediere pentru că sintagma „zile lucrătoare” determină incompatibilitatea dintre Codul muncii și Codul civil. S-a susținut, de asemenea, că angajatul ar trebui să beneficieze de zile întregi de muncă, de aceea termenul ar trebui calculat începând cu ziua următoare comunicării deciziei de concediere sau a notificării de preaviz. 

Motivarea Curții

Curtea arată că regulile din art. 2553 și 2554 din Codul civil în cazul termenelor pe zile, reguli ce presupun scoaterea din calcul primei și ultimei zile și numărarea inclusiv a zilelor nelucrătoare, ultima zi neputând fi niciodată nelucrătoare, conturează un mod de calcul care nu e compatibil sau nu are în vedere specificul organizării raporturilor de muncă, unde contează zilele lucrătoare:

„Un asemenea mod de calcul în care se adiționează zile calendaristice ce curg continuu, indiferent de numărul zilelor nelucrătoare din durata termenului, nu are în vedere specificul organizării raporturilor de muncă dintre angajatori și angajați, ce caracterizează zilele lucrătoare. Termenul de preaviz reglementat de Codul muncii este compus numai din zile lucrătoare, ceea ce înseamnă că nu poate începe, nu poate include și nu se poate împlini într-o zi nelucrătoare. Termenul curge dacă nu intervine o cauză de suspendare a contractului individual de muncă, situație specifică raportului de muncă în care se produce și suspendarea termenului de preaviz, cu excepțiile prevăzute de art. 75 alin. (3) din Codul muncii”. Practic, dacă nu s-ar lua în calcul nici prima unitate de timp din calculul termenului, nici ultima, am ajunge, spune Curtea, la o prelungire nejustificată a termenului de preaviz. 

Făcând referire la unitatea terminologică impusă de Legea privind normele de tehnică legislativă, ICCJ subliniază că în Codul muncii avem termene stabilit atât pe zile calendaristice, cât și pe zile lucrătoare. „Având în vedere modul diferențiat de reglementare a termenelor pe zile din cuprinsul acestui act normativ, prin disocierea reperelor temporale ce influențează în mod direct și durata efectivă a timpului afectat de termen, legiuitorul a instituit o categorie a termenelor pe zile lucrătoare, derogatorie de la dreptul comun, în care este inclus și termenul de preaviz”. În acest caz, avem norme speciale care derogă de la cele generale.

„Preavizul inclus în durata contractului individual de muncă are o durată specifică, care trebuie sa fie efectivă din punctul de vedere al raportului de muncă dintre salariat și
angajator, în legătură cu care sunt corelate drepturile și obligațiile părților, ceea ce presupune numărarea zilelor lucrătoare efectiv lucrate sau în care angajatul ar fi trebuit să lucreze”, arată Curtea.

În motivare, este amintit un recurs în interesul legii de acum zece ani, prin care Curtea la acea vreme arăta că nu e suficientă indicarea formală în decizia de concediere a termenului de preaviz, fiind necesară acordarea sa efectivă, un termen de preaviz neacordat corespunzător ducând la nulitatea concedierii. 

ICCJ spune că dreptul la preaviz, „ca o garanție împotriva abuzurilor și nelegalităților la care poate recurge angajatorul în caz de concediere, a fost reglementat de legiuitor pentru protecția salariatului de bună-credință, de vreme ce ipotezele legale în care preavizul trebuie acordat nu presupun culpa persoanei în cauză. Prin urmare, în vederea asigurării efective și integrale a intervalului minim general care a fost prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sub sancțiunea nulității absolute, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz și se împlinește în ultima zi a termenului, în calculul termenului intrând, potrivit legii, numai zilele lucrătoare încadrate în acest interval”.