Și accidentele provocate de alți angajați în timpul programului trebuie înregistrate și declarate, existând altfel riscul amenzilor

Accidentul de muncă reprezintă „vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin trei zile calendaristice, invaliditate ori deces”, în accepțiunea Legii SSM nr. 319/2006. 

Dacă privim însă exclusiv această definiție, s-ar putea să ne scape din vedere că accident de muncă e și în alte situații care nu par a se încadra întocmai în fraza de mai sus sau pentru care ar părea că se face o extindere nepermisă a definiției. 

În Legea SSM avem și o serie de situații ce sunt considerate de asemenea accident de muncă, cu toate consecințele ce decurg din această încadrare. Articolul 30 prevede că accident de muncă este și „accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceştia, în timpul programului de muncă, şi nu se datorează culpei exclusive a accidentatului”.

Aici pare să se încadreze perfect următoarea situație povestită de apropiatul victimei unui atare accident: în timpul programului de lucru, un angajat HoReCa suferă un accident serios în urma piedicii puse de un coleg de muncă. Deși farsele sau ghidușiile nu se aflau, cu siguranță, printre sarcinile de lucru specificate în fișa postului respectivului angajat, totul s-a petrecut la locul de muncă, în timpul programului, iar accidentul nu s-a datorat culpei exclusive a lucrătorului accidentat. Practic, în prevederea de la art. 30 alin.(1) lit.f) din Legea 319/2006 intră un accident provocat de un alt coleg de muncă - cu intenție chiar!

Există obligația de a declara atare accidente de muncă

Inițial, angajatorul a refuzat să înregistreze accidentul conform obligației din Legea 319, ceea ce a avut consecințe directe asupra dreptului la concediul medical, cu atât mai mult cu cât victima nu putea beneficia nici măcar de medicalul pentru probleme ce nu au legătură cu munca, neavând stagiul minim de cotizare. Cele două tipuri de medical sunt foarte diferite însă, așa cum se subliniază chiar în acest material recent, iar confuziile din practică sau abuzurile în sensul nedeclarării accidentelor de muncă duc invariabil la încălcarea drepturilor angajaților, inclusiv din perspectiva concediilor și indemnizațiilor medicale. 

Ulterior, angajatorul e determinat de amenințările cu ITM-ul să înregistreze accidentul, dar sfârșește prin a o face în mod defectuos și într-un mod care nu-l mai ajută pe salariat în privința medicalului.

„Orice eveniment, aşa cum este definit la art. 5 lit. f), va fi comunicat de îndată angajatorului, de către conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea acestuia”, scrie în Legea SSM. Imediat după această prevedere apare următoarea: „Angajatorul are obligaţia să comunice evenimentele, de îndată, după cum urmează: a) inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele aşa cum sunt definite la art. 5 lit. f);  b) asigurătorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora; c) organelor de urmărire penală, după caz”. Necomunicarea evenimentelor se poate sancționa cu amendă de la 3.500 la 7.000 lei.

Ce reprezintă evenimentul: „accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoană dată dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune”.

Dincolo de comunicarea evenimentelor, vorbim de obligația de a le cerceta - în cazul angajatorilor obligația de cercetare există pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară de muncă. Cei care nu o fac pot fi amendați cu sume între 4.000 și 8.000 de lei. 

Angajatorii au obligația de înregistrare a accidentelor de muncă pe baza proceselor-verbale de cercetare. „Accidentul de muncă înregistrat de angajator se raportează de către acesta la inspectoratul teritorial de muncă, precum şi la asigurător, potrivit legii”, scrie în Legea SSM. Aceeași amendă de 4.000 - 8.000 de lei se dă pentru neraportarea accidentelor. 

Revenind la exemplul de la care am plecat, fără cunoașterea definițiilor stipulate în lege și a obligațiilor ce le revin, angajatorii ar putea fi tentați „să expedieze” fapte de acest fel ca neavând vreo relevanță pentru aceștia - „un angajat îi pune piedică unui alt angajat, iar acesta din urmă își spage capul - ce are asta a face cu activitatea mea”, ar putea spune patronul, dar legea îl contrazice răspicat. 

Să adresăm și chestiunea „elefantului din cameră”

Deși am putea crede că angajatul în culpă a fost sancționat, aflăm că, de fapt, nu s-a întâmplat acest lucru. Acțiunea însăși de a pune piedică unei persoane este asumată și, am putea spune, cel care o face poate să prevadă în mod rezonabil că cealaltă persoană, în circumstanțele date, s-ar putea răni. În unele situații, accidentele de muncă provocate de alți angajați sunt chiar fapte ce trebuie sesizate organelor de urmărire penală. 

Desigur, într-o situație precum cea de la care am plecat, în care angajatorul nici măcar nu vrea să se achite de obligațiile sale pe Legea SSM și să înregistreze și să declare accidentul, cum am putea vorbi de sancționarea angajatului? 

Dacă nu e înregistrat accidentul, angajatorul prefăcându-se că nu s-a petrecut, cum ar putea să apară mențiuni cu privire la un accident de muncă într-o cercetare disciplinară care ar putea fi ulterior chiar contestată în instanță de angajator? 

Aici, exemplul povestit este un caz clasic de ignorare în lanț a obligațiilor ce-i revin angajatorului. Deși vorbim de dreptul angajatorului de a cerceta și sancționa disciplinar abaterile disciplinare, nu ar trebui să ignorăm faptul că angajatul a comis o faptă cu consecințe serioase pentru un alt angajat, posibil, chiar penale. A ignora tragerea la răspundere a unui atare comportament înseamnă a demonstra celorlalți angajați că există loc pentru alte fapte de genul, că există toleranță pentru acestea și că, de fapt, normele de disciplina muncii sunt doar ceva pe care-l arătăm inspectorilor să nu ne amendeze.