Un angajat Romsilva și-a dat în judecată angajatorul pentru neacordarea unei diferențe salariale ce reprezenta, de fapt, sporul de vechime de 25% neacordat într-o lună de muncă. Reclamantul a susținut că, deși a fost prezent la muncă și și-a îndeplinit atribuțiile, angajatorul nu i-a acordat sporul de vechime pentru luna în cauză, punându-l absent nemotivat într-una dintre zile, când, susținea reclamantul, el ar fi fost în teren pentru rezolvarea unor probleme legate de suprapunerile de teren dintre fondul forestier și proprietăți private și aprovizionarea cu lemn de foc a populației.
Ce s-a întâmplat, de fapt, a fost că absența respectivă a dus la pierderea sporului de vechime, a cărui acordare era indisolubil legată de o condică de prezență curată, adică fără absențe nemotivate. Tribunalul, adică prima instanță, a admis acțiunea reclamantului, obligând angajatorul să plătească sporul restant (sumă actualizată, desigur, cu indicele de inflație, plus dobânda legală penalizatoare). Prima instanță a constatat că angajatorul nu a probat că reclamantul a lipsit nemotivat de la serviciu, concluzionând că acesta și-a îndeplinit atribuțiile pe teren în ziua când a fost pus absent nemotivat.
Romsilva a contestat decizia Tribunalului, susținând că absența reclamantului a fost nejustificată, ducând astfel la pierderea sporului pentru acea lună, invocând lipsa unor documente justificative și imposibilitatea contactării reclamantului în ziua respectivă (angajatul nu a răspuns pe telefonul de serviciu atunci când a fost sunat). Curtea de Apel a admis apelul formulat de angajator și a schimbat în totalitate sentința Tribunalului, arătând că reclamantul nu a putut dovedi prezența sa în teren în interes de serviciu în ziua când a fost trecut absent, neexistând documente care să ateste acest fapt. În lipsa unui ordin de deplasare sau a unor procese-verbale de constatare, absența reclamantului a fost considerată nemotivată, justificând astfel neacordarea sporului de vechime.
Curtea de Apel a subliniat importanța respectării procedurilor interne și a obligațiilor contractuale, inclusiv necesitatea documentării activităților de teren prin ordine de deplasare și rapoarte scrise. De asemenea, instanța a reiterat că programul de lucru flexibil nu exonerează salariatul de la respectarea obligațiilor de prezență și raportare către angajator. Reclamantul se bazase pe prevederile contractului colectiv de muncă, unde scrie că personalul silvic cu funcții de conducere programul de lucru este flexibil.
Doar că, s-a susținut în apel, „programul de lucru flexibil nu înseamnă că acesta poate fi stabilit unilateral de către salariat, ci numai prin acord cu angajatorul, astfel încât acesta din urmă să poată exercita controlul asupra modului în care salariații își îndeplinesc sarcinile de serviciu și respectă programul de lucru. Reclamantul nu poate invoca programul de lucru flexibil pentru a justifica absența de la serviciu pentru întreaga zi, cu atât mai mult cu cât nu avea acceptul angajatorului, iar prezența la serviciu era necesară, așa cum a făcut dovada angajatorul, reclamantul fiind căutat pentru că nu au fost comunicate date care erau scadente”.
Flexibilitatea muncii e posibilă dacă avem un acord între angajat și angajator, chestiune stabilită de Codul muncii. Aceasta poate include lucrul de acasă, alternarea între birou și lucrul la distanță, programul de lucru cu ore flexibile sau chiar redus din când în când. Totodată, programul de lucru trebuie să fie și predictibil.
Predictibilitatea funcționează însă nu numai când privim chestiunea din perspectiva angajatului, care are dreptul să nu fie pus în fața unor schimbări bruște, de la o zi la alta, în programul său, stabilite de angajator după bunul plac, ci și în sens invers. Cu atât mai mult, în cazul celor care fac și muncă de teren, flexibilitatea nu ar putea presupune decizii unilaterale ale angajatului, care pleacă și se întoarce când dorește, fără cunoștința angajatorului.
Comentarii articol (0)