Week of skills: Nimeni nu investește în formarea profesională în România

Discuțiile cu angajatorii ajung la aceleași concluzii: nu mai există forță de muncă calificată în România. Absolvenți de facultate există, însă tot sub media europeană. Facultăți de profil sunt în fiecare colț al țării, dar lipsa calificării rămâne o problemă pregnantă. Lipsa finanțării educației contribuie negativ la problemă – 3,2% față de media europeană de 4,7%. Fără bani, nici programe ambițioase nu ajung să fie finanțate, iar inechitățile dintre urban și rural continuă să se propage. 

Testele PISA ne arată realitatea dură: România este țara unde diferența dintre rezultatele celor mai bogați și cei mai săraci copii la matematică este de 132 de puncte, cu aproximativ 50% peste media statelor OECD (93). CEO-ul Emag, Iulian Stanciu, declara că în ciuda discursului despre egalitatea de șanse, aceasta nu există în România: „Adică una este să te naști în București, unde ai anumite șanse, și cu totul altceva este să te naști într-un sat de munte sau de câmpie, unde ai cu totul alte șanse”.

Inegalitatea de șanse rămâne o provocare nu doar în învățământul obligatoriu, ci și în formarea pe termen lung. În ciuda unei obligații de-a trimite angajații la cursuri de formare profesională o dată la doi sau trei ani, respectarea prevederilor legii variază în funcție de zonă. Lucrătorul într-un depozit de materiale de construcții de la periferia Târgoviștei nu ajunge la cursuri de formare, față de o persoană ce se ocupă cu introducerea de date dintr-un birou din Pipera.

La prima vedere unii ar spune că în anumite profesii nu este nevoie de formare continuă, doar că învățarea pe termen lung țintește mai departe de locul de muncă. Crearea unor obiceiuri, reafirmarea unei așteptări de-a învăța, de-a continua să te dezvolți contribuie net pozitiv la viața omului de rând. În țara cu cel mai mic procent de cititori, unde aproape 17% dintre tineri renunță timpuriu la educație sau formare, există o nevoie acută de-a încuraja educația pe tot parcursul vieții. 

„Învățarea pe tot parcursul vieții joacă un rol decisiv în modelarea viitorului pentru toate persoanele, poate oferi tuturor adulților cunoștințele, abilitățile, atitudinile și valorile necesare pentru adaptarea la evoluțiile rapide ale științei și tehnicii, la redimensionarea nevoilor umane în funcție de caracterul limitat al resurselor de materii prime și de energie, la intensificarea dialogului social pentru a deveni cetățeni activi, responsabili și implicați, care își pot influența mediul social, economic și natural pentru a construi un viitor incluziv și durabil pentru toți.” – Strategia Națională pentru formarea adulților în perioada 2024 - 2027

Ne acoperim de hârtii, dar nu punem în aplicare nimic din ele

Strategia națională mizează pentru creșterea învățării pe termen lung la 12%, față de 6,7%, cât este în prezent. Strategii există la fiecare colț, doar săptămâna trecută a apărut o nouă strategie pe turism, avem și pe tehnologie cuantică, dar și pe normativul de personal din Sănătate. Există documente, dar problema stă la nivelul implementării și la atingerea indicatorilor într-un mod satisfăcător pentru piața muncii. Degeaba aproape 100% dintre români pot citi, dacă rata analfabetismului funcțional trece de 50% în ultimii ani, conform rezultatelor PISA.

Posibilitatea creșterii există mai ales că, în ultimii ani, în principal în perioada pandemiei, participarea adulților la diverse procese de învățare a crescut substanțial: de la 1,0% în 2020 până la 6,7% în prezent, creștere alimentată și de o anxietate a viitorului pe piața muncii. 

Față de Bulgaria, România astăzi se află pe-o tendință ascendentă, însă cu 3 puncte procentuale în urma Ungariei și aproape la jumătate mediei statelor europene. Încurajarea unei culturi a învățării pe termen lung într-o țară în care educația a fost mai degrabă privită marginal este o sarcină dificil de îndeplinit. Măsura principală vizată de strategie este schimbarea culturii care să încurajeze adulții să participe la sesiuni de formare și la diverse programe educaționale pe care le pot găsi pe internet, prin agențiile pentru ocuparea forței de muncă sau de la varii organizații.

Soluția este perfectă, mai ales că prin descentralizare diverse entități pot găsi mai rapid nevoile din teritoriu și interveni țintit. Soluția este perfectă la nivel teoretic, dar cum este și cazul descentralizării administrației, totul depinde de capacitatea de execuție a autorităților locale și a culturii responsabilității. Formări s-au făcut și în Valea Jiului, cu minerii, doar că acestea nu i-au prevenit din a lua calea străinătății din cauza lipsei oportunităților pe plan local.

La baza tuturor schimbărilor practice stă nevoia de-a promova cultura învățării pe tot parcursul vieții, o sarcină colosală ce nu poate fi rezolvată doar prin campanii de promovare și conștientizare. Campaniile de promovare sunt parte din fiecare strategie guvernamentală, indiferent dacă este vorba de promovarea medicinei de prevenție sau instalării panourilor fotovoltaice. 

Adesea, limitările sunt evidente, deoarece în teritoriu informația ajunge foarte greu, iar lipsa de forță de muncă și de creativitate duce la o adaptare înceată la nevoile pieței. În continuare se discută despre campanii de comunicare pe Facebook ca potențială soluție pentru informarea și educarea adulților. Fonduri europene intră în România pentru a înființa programe de formare profesională, de-a oferi certificări ANC oamenilor, doar că impactul rămâne în continuare incert. În 2024, conform analizelor Centrului European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP), România a înregistrat un scor de 9 – cel mai mic din UE - când vine vorba de utilizarea competențelor. Conform acelorași analize, dezvoltarea competențelor lasă de dorit în România, din nou situându-ne la coada clasamentului.

Companiile ce fac, mai precis?

Problema nu este doar la stat și la lipsa acestuia de acțiune, ci și la interesul companiilor pentru formarea profesională continuă. Adesea, când lucrurile nu merg bine, degetele se îndreaptă către stat care este văzut ca principalul responsabil în nesatisfacerea unor nevoi societale. Pe fondul unei creșteri a deficitului bugetar, la pachet cu un grad ridicat de îndatorare și cu un nivel scăzut de cheltuieli sociale, statul român este limitat în acțiuni.

Gestul de blamare este justificat, mai ales în contextul românesc în care statul a fost acuzat de corupție în ultimele decenii, dar și de ignorare a nevoilor sociale. Totuși, o analiză doar a statului fără a include și ceilalți actori, cum ar fi companiile, dar și pe noi, cetățenii, identifică doar o parte a problemei. Statul poate să ofere beneficii, să reglementeze formarea profesională, dar fără o conștiință atât la nivelul angajatului, dar și a angajatorului de-a beneficia de pe urma unei educații suplimentare, efortul este superflu. 

Statul nu este un controlor al pieței care dictează fiecare mișcare din piață, ci mai degrabă are rolul curent de-a se asigura că fluidul circulă prin instalație. Așteptarea unora ca statul să rezolve problemele de orice natură ridică semne de întrebare referitoare la reziliența actorilor din piață. În 2020, doar 17,5% dintre companiile din România ofereau cursuri de formare profesionale continuă față de 41,1% în Bulgaria, 37,7% în Ungaria sau 67,4% media statelor europene. Tendința, în România a fost de scădere de la 24,1% în 2010, la 17,5% în 2020, confirmând ipoteza marginalizării educației profesionale.

Aproape 85% dintre companiile din România au declarat că au angajat oameni care deja au aptitudinile necesare, iar competențele sunt la nivelul standard. Cifra de 85% este surprinzătoare având în vedere numărul frecvent de articole în presă despre lipsa de oameni calificați și dificultatea de-a găsi oameni potriviți. 

Intervenția statului în învățământul vocațional rămâne timidă. Unii ar putea afirma că formarea vocațională continuă este costisitoare, motiv pentru care companiile refuză să investească în oameni. Din contră, doar 31,5% dintre companii consideră prețul ca fiind un factor limitativ, sub 41% în Bulgaria.

În paradoxul situației de mai sus, soluția statului prin strategia de formare profesională pe termen lung rămâne viabilă: schimbarea culturii. Totuși, schimbarea culturii nu poate veni doar dintr-o direcție, fără intervenția cetățenilor sau a companiilor. Prioritizarea investițiilor în personal pentru a-i menține în cadrul companiei, oferirea de stimulente angajaților de-a vedea locul de muncă ca pe o carieră pot contribui pozitiv la schimbarea vizată de strategie.

Postările pe rețelele de socializările, campaniile de conștientizare vor avea un impact, dar limitat, precum a fost cazul și în trecut. Schimbarea de paradigmă vine nu doar din pixul guvernului sau din bugetul acestuia, ci și din conștiința angajatorilor, la pachet cu cea a angajaților. În era schimbărilor rapide, competențele de azi pot să nu mai fie cele de mâine, iar fără o cultură a învățării pe tot parcursul vieții, există riscul de-a pierde și mai mulți pe parcurs. În situația de față nu este vorba de certificări, acreditări, de diplome și de cursuri făcute, dacă cultura învățării nu se schimbă pentru a dezvolta reziliență în rândul persoanelor.