Hotararea CEDO in Cauza Maszni impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
SECTIA INTAI
H O T A R A R E A
 din 21 septembrie 2006
in Cauza Maszni impotriva Romaniei
Strasbourg

In Cauza Maszni impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia intai), statuand in cadrul unei camere formate din domnii C.L.Rozakis, presedinte, L.Loucaides, doamna F. Tulkens, domnul C. Birsan, doamna N. Vajiæ, domnul A. Kovler, doamna E. Steiner, judecatori, si domnul S. Nielsen, grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 31 august 2006, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 59.892/00) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Marcel Maszni (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 14 octombrie 1999, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia). 

2. Reclamantul este reprezentat de domnul Dorin Andronic, avocat in Suceava. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat prin agentul sau, doamna R. Rizoiu, apoi de doamna B. Ramascanu de la Ministerul Afacerilor Externe. 

3. Reclamantul a pretins in special ca procesul sau in fata instantelor militare nu a respectat cerintele art. 6 § 1 din Conventie pe motivul ca acestea nu indeplineau garantiile de independenta si impartialitate. De asemenea, el a sustinut ca anularea permisului sau de conducere de catre politie a reprezentat o a doua pedeapsa aplicata pentru fapte identice cu cele ce au condus la condamnarea sa penala de catre instantele militare pentru o infractiune din Codul rutier. 

4. Cererea a fost atribuita Sectiunii a doua a Curtii (art. 52 § 1 din Regulament). In cadrul acesteia, camera insarcinata sa analizeze cauza (art. 27 § 1 din Conventie) a fost constituita conform art. 26 § 1 din Regulament. 

5. Prin Decizia din 28 septembrie 2004, camera a declarat cererea partial admisibila. 

6. Atat reclamantul, cat si Guvernul au depus observatii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). 

7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea sectiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de fata a fost atribuita Sectiei intai, astfel remaniata (art. 52 § 1).

IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
 8. Reclamantul s-a nascut in anul 1969 si locuieste in Suceava. 

A. Suspendarea permisului de conducere al reclamantului si procedura penala impotriva sa 

9. La data de 29 mai 1997, politia din Suceava a suspendat pentru doua luni permisul de conducere al reclamantului, angajat la o societate comerciala ca agent comercial, pe motivul  ca la data de 10 mai 1997, aflat la volanul autoturismului sau, nu s-a oprit la o intersectie cu o cale ferata, savarsind astfel o contraventie la Codul rutier. 

10. La data de 9 iunie 1997, reclamantul, aflat la volanul autoturismului sau, a fost oprit de agentii de politie pentru un control al actelor. El le-a prezentat autorizatia provizorie de  circulatie, eliberata la data de 6 iunie 1997 de politia din Botosani, care ii permitea sa conduca pana la data de 21 iunie 1997. Verificarea autorizatiei provizorii a aratat ca acest document era un fals si ca fusese confectionat de agentul de politie B.D. 

11. Printr-un rechizitoriu al Parchetului Militar, agentul de politie a fost acuzat de falsificare de documente oficiale, iar reclamantul a fost inculpat pentru instigare la fals, uz de fals si conducere a unui autoturism in timpul perioadei de suspendare a permisului sau, infractiune pedepsita de art. 36 din Decretul nr. 328/1966. 

12. Agentul de politie a fost adus in fata Tribunalului Militar din Iasi deoarece facea parte din membrii fortelor armate. In ceea ce-l priveste pe reclamant, competenta acestui tribunal a fost extinsa in privinta sa, in temeiul art. 35 din Codul de procedura penala, din cauza conexitatii infractiunilor ce ii erau imputate cu cea retinuta impotriva lui B.D. 

13. Prin hotararea din 31 august 1998, tribunalul militar a acceptat faptele asa cum au fost ele expuse de Parchetul Militar in rechizitoriul sau si l-a condamnat pe reclamant la un an si 4 luni de inchisoare cu suspendare pentru infractiunea pedepsita de art. 36 din Decretul nr. 328/1966. 

14. Reclamantul a formulat apel impotriva acestei hotarari in fata Tribunalului Militar Teritorial din Bucuresti si a solicitat achitarea sa. El a pretins ca, nestiind ca autorizatia este un fals, el nu comisese o infractiune prin faptul ca a folosit-o. El a recunoscut ca i-a cerut lui B.D. o astfel de autorizatie, dar a subliniat ca nu il instigase sa comita un fals. 

15. Prin Hotararea din 4 februarie 1999 instanta a respins apelul reclamantului, pe motiv ca din totaliatea probelor depuse la dosar reiesea ca reclamantul era cel care insistase pe langa agentul de politie B.D. pentru a-i confectiona documentul fals. 

16. In urma recursului reclamantului, hotararea tribunalului militar teritorial a fost confirmata printr-o hotarare a Curtii Militare de Apel din 15 aprilie 1999. 

17. Dupa expirarea termenului de doua luni de suspendare a permisului de conducere, politia i l-a restituit reclamantului. 

B. Anularea permisului de conducere al reclamantului 

18. Reclamantul si-a folosit permisul pana la data de 7 septembrie 1999, data la care, la propunerea sefului de politie rutiera, comandatul de politie judeteana l-a anulat, in temeiul art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, pe motivul ca fusese condamnat definitiv prin Hotararea din 15 aprilie 1999 a Curtii Militare de Apel pentru o infractiune legata de circulatia rutiera. 

19. Reclamantul a contestat anularea permisului sau printr-o actiune in contencios administrativ. El a aratat ca, in hotararea sa, Curtea Militara de Apel nu pronuntase nicio pedeapsa complementara de anulare a permisului si ca, prin urmare, anularea hotarata de politie era ilegala si ii incalca dreptul la libertatea de circulatie si dreptul sau de a munci, avand in vedere ca locul sau de munca ii impunea frecvente deplasari cu autoturismul. 

20. Prin Decizia din 31 mai 2000, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat ca masura era legala din moment ce, in temeiul art. 43 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, comandantului de politie judeteana ii era permis sa anuleze permisul de conducere al persoanei condamnate pentru o infractiune legata de circulatia rutiera, caz prevazut de art. 42 alin. 2 din decretul mai sus mentionat. 

21. Reclamantul a formulat recurs impotriva acestei decizii in fata Curtii Supreme de Justitie si a ridicat exceptia de neconstitutionalitate a art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966. Exceptia a fost trimisa in fata Curtii Constitutionale. Reclamantul a aratat ca art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 ii incalca in principal libertatea de circulatie si permitea limitarea drepturilor si libertatilor sale de catre un organ administrativ. Prin decizia din 14 iunie 2001 Curtea Constitutionala, confirmand constitutionalitatea articolului in discutie, a respins exceptia, apreciind ca conditiile de exercitare a libertatii de circulatie erau prevazute de lege si ca aceasta dadea politiei posibilitatea sa anuleze permisul. Curtea Constitutionala a adaugat ca libertatea de circulatie nu implica faptul ca anularea trebuia hotarata in mod necesar de catre o instanta si ca ea putea sa tina si de competentele exclusive ale politiei. 

22. Prin Decizia din 12 decembrie 2001 Curtea Suprema de Justitie a respins recursul reclamantului, apreciind ca, in urma unei condamnari pentru o infractiune legata de circulatia rutiera, politia era obligata sa anuleze permisul persoanei in cauza. Curtea Suprema de Justitie a considerat ca anularea permisului era automata si ca, prin urmare, nu putea sa fie controlata de
instante. 

23. La data de 30 aprilie 2002, reclamantul a promovat examenul pentru obtinerea unui nou permis de conducere, ce i-a fost eliberat la data de 9 mai 2002. 

II. Dreptul si practica interne si internationale pertinente 

A. Dreptul intern 
24. Prevederile pertinente in vigoare la data respectiva sunt urmatoarele: 

1. Constitutie 
ARTICOLUL 123
„Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.”
ARTICOLUL 124
„Judecatorii numiti de Presedintele Romaniei sunt inamovibili, in conditiile legii. Propunerile de numire, precum si promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor sunt de competenta Consiliului Suprem al Magistraturii, in conditiile legii sale organice”. 

2. Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor militare 

ARTICOLUL 23
„Judecatorii militari si procurorii militari au calitatea de magistrati si fac parte din corpul magistratilor.”
ARTICOLUL 24
„Poate fi numit magistrat militar persoana care, in afara conditiilor prevazute de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, are calitatea de ofiter activ.”
ARTICOLUL 25
„Judecatorii si procurorii militari sunt numiti in functie prin decret al Presedintelui Romaniei, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.”
ARTICOLUL 27
„Judecatorii militari numiti in conditiile prezentei legi sunt inamovibili. Procurorii militari si judecatorii militari stagiari se bucura de stabilitate.”
ARTICOLUL 28
„Dispozitiile din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca referitoare la drepturile si indatoririle magistratilor sunt aplicabile si magistratilor militari.”
ARTICOLUL 29
„La sedintele de judecata magistratii militari sunt obligati sa poarte uniforma militara.”
ARTICOLUL 30
„Magistratii militari sunt militari activi si au toate drepturile si obligatiile ce decurg din aceasta calitate. Salarizarea si celelalte drepturi (...) se asigura de Ministerul Apararii Nationale in
concordanta cu prevederile Legii salarizarii organelor puterii judecatoresti [nr. 50/1960] si cu reglementarile referitoare la drepturile materiale si banesti specifice calitatii de militar activ si,
respectiv, de salariat civil al acestui minister. Acordarea gradelor militare si inaintarea in grad a magistratilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apararii Nationale.”
ARTICOLUL 31
„Incalcarea de catre magistratii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage raspunderea lor in conformitate cu prevederile acestuia. Comiterea de catre magistratii militari a unor abateri disciplinare in legatura cu indeplinirea atributiilor lor ca magistrati atrage raspunderea acestora in conditiile si dupa procedurile prevazute in Legea pentru organizarea
judecatoreasca [nr. 92/1992].” 

3. Codul de procedura penala 
ARTICOLUL 26
„Tribunalul militar judeca (...) infractiunile comise de militari (...).”
25. Domeniul de aplicare al articolului mai sus mentionat a fost restrans odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 281/2003 privind statutul politistilor, care prevede ca acestia sunt functionari civili. Potrivit acestei legi, competenta asupra infractiunilor comise de politisti revine instantelor civile.
ARTICOLUL 33
„Este conexitate:
a) cand doua sau mai multe infractiuni sunt savarsite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane impreuna, in acelasi timp si in acelasi loc;
b) cand doua sau mai multe infractiuni sunt savarsite in timp ori in loc diferit, dupa o prealabila intelegere intre infractori;”.
ARTICOLUL 35
„In caz de indivizibilitate sau conexitate, daca competenta in raport cu diferitii faptuitori ori diferitele fapte apartine, potrivit legii, mai multor instante de grad egal, competenta de a judeca toate faptele si pe toti faptuitorii revine instantei mai intai sesizate, iar daca competenta dupa natura faptelor sau dupa calitatea persoanelor apartine unor instante de grad diferit, competenta de a judeca toate cauzele reunite revine instantei superioare in grad. Daca dintre instante una este civila, iar alta militara, competenta revine instantei militare.” 

4. Decretul nr. 328/1966 privind circulatia pe drumurile publice 
ARTICOLUL 22 ALINEATUL 4
„Nu poate fi admisa la examenul pentru obtinerea permisului de conducere persoana care a fost condamnata definitiv pentru o infractiune la regimul circulatiei pe drumurile publice (...). ” 

ARTICOLUL 36
„Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, fara permis de conducere sau cu permis necorespunzator categoriei din care face parte autovehiculul, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda. Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza persoana care conduce pe drumurile publice un autovehicul dupa ce permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau retinut in vederea anularii, ori ca urmare a suspendarii exercitarii dreptului de a conduce autovehiculele.” 

ARTICOLUL 42 ALINEATUL 2
„Permisul de conducere se poate anula si in cazul cand titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotarare judecatoreasca definitiva pentru vreuna din infractiunile prevazute in art. 22 alin. 4.” 

ARTICOLUL 43
Anularea permisului de conducere, in cazurile prevazute de prezentul decret, se hotaraste de seful militiei judetene sau al militiei municipiului Bucuresti ori de loctiitorul acestuia, in raza careia titularul permisului a savarsit fapta. 

26. Prevederile Decretului nr. 328/1966 au fost abrogate si inlocuite de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2002. De la data intrarii in vigoare a ordonantei politia nu mai are dreptul sa hotarasca oportunitatea anularii permisului de conducere, aceasta prerogativa tinand de aprecierea judecatorului penal. 

B. Competenta instantelor militare pentru a judeca civili: situatia in Europa si in alte instante internationale
1. Situatia in Europa 

27. Chiar daca exista o anumita diversitate in legislatiile tarilor europene referitoare la competenta instantelor militare de a judeca civili, in marea majoritate a sistemelor juridice aceasta este inexistenta sau limitata, pe timp de pace, pe de o parte, la civilii incorporati in fortele armate prin contract sau printr-o alta legatura de subordonare si, pe de alta parte, la anumite situatii foarte precise, cum ar fi, de exemplu, in caz de infractiune sau complicitate la o infractiune impotriva fortelor armate ori incalcarea proprietatii armatei. 

2. Sistemul Natiunilor Unite
28. In observatiile sale generale din 1984 referitoare la art. 14 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice¹), Comitetul Drepturilor Omului al Natiunilor Unite (Comitetul) a atras atentia statelor membre in termenii de mai jos: „Comitetul observa existenta, in numeroase tari, a unor instante militare sau de exceptie care judeca civili, ceea ce risca sa ridice probleme serioase in ceea ce priveste administrarea echitabila, impartiala si independenta a justitiei. In unele cazuri, aceste tribunale sunt constituite pentru a permite aplicarea unor proceduri exceptionale ce nu sunt conforme cu normele obisnuite ale justitiei. Daca este adevarat ca Pactul nu interzice constituirea de instante de acest tip, conditiile pe care le enunta nu indica mai putin evident ca judecarea civililor de catre aceste instante ar trebui sa fie exceptionala si sa se desfasoare in conditii ce respecta in mod veritabil toate garantiile stipulate la art. 14. Comitetul a observat o grava lipsa de informatii in aceasta privinta in rapoartele anumitor state membre ale caror institutii judiciare cuprind instante de acest tip pentru judecarea civililor. In anumite tari, aceste instante militare si de exceptie nu ofera garantiile stricte ale unei bune administrari a justitiei in conformitate cu prevederile art. 14, care sunt indispensabile pentru protectia efectiva a drepturilor omului.” 

29. Raporturile de tara ce au fost adoptate ulterior au permis Comitetului sa-si clarifice pozitia. Acesta nu mai ezita sa critice statele a caror legislatie mai permite inca instantelor militare sa judece civili. Comitetul invita aceste tari sa isi reformeze legislatia in materie, felicitandu-le pe acelea dintre ele care au demarat o astfel de reforma. In definitiv, Comitetul a apreciat ca „instantele militare nu trebuiau sa fie abilitate sa judece cauze ce nu se refereau la infractiuni comise de membri ai fortei armate in exercitarea functiilor lor”. In raportul sau din 1999 referitor la Polonia, Comitetul este si mai incisiv atunci cand se arata „(...) preocupat de informatiile referitoare la extinderea competentei pe care o au instantele militare pentru a judeca civili; in ciuda restrictiilor aduse recent acestei proceduri, Comitetul nu poate admite ca aceasta practica se justifica prin comoditatea ce exista in judecarea de catre instanta militara a oricarei persoane ce a participat intr-o masura oarecare la savarsirea unei infractiuni al carei autor principal este un membru al fortelor armate”. (Observatii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Polonia, Doc. CCPR/C/79/Add.110, 29 iulie 1999, § 21). 

30. Au fost adresate critici similare Federatiei Ruse si Slovaciei, pentru a nu cita decat statele membre ale Consiliului Europei, solicitand ca, in niciun caz, cadrele militare sa nu judece civili (vezi, in special, Observatii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Slovacia, Doc. CCPR/C/79/Add.79, 4 august 1997, § 20). 

31. In fine, se poate cita raportul din 13 ianuarie 2006 al raportorului special al subcomisiei pentru promovarea si protectia drepturilor omului, asupra problemei administrarii justitiei de catre instantele militare. Principiul nr. 1 din document prevede urmatoarele: „Instantele militare, daca exista, nu pot fi create decat prin constitutie sau lege, cu respectarea principiului separarii puterilor. Ele trebuie sa faca parte integranta din aparatul judiciar normal.”
Raportorul precizeaza totusi ca: „(...) «constitutionalizarea» instantelor militare care exista in mai multe tari nu trebuie sa le situeze in afara dreptului comun, deasupra legii, ci, dimpotriva, sa le inscrie in principiile statului de drept, incepand cu cel al separarii puterilor si cel al ierarhiei normelor.” Principiul nr. 2 subliniaza respectarea normelor dreptului international astfel: „Instantele militare trebuie sa aplice normele si procedurile recunoscute pe plan international care garanteaza un process echitabil, in orice circumstante, inclusiv regulile dreptului international umanitar.” Mai mult, principiul nr. 5 ce trateaza competenta functionala a instantelor militare enunta urmatoarele: „Instantele militare trebuie, din principiu, sa fie necompetente sa judece civili. In orice situatii, statul are grija ca civilii acuzati de o infractiune penala, de orice natura ar fi ea, sa fie judecati de instante civile.” 

3. Sistemul interamerican de protectie a drepturilor omului
32. Curtea Interamericana a Drepturilor Omului a adoptat o jurisprudenta constanta excluzand civilii din competenta instantelor militare, in conditiile de mai jos (traducere): „Intr-un stat democratic, guvernat de suprematia dreptului, competenta instantelor militare in materie penala ar trebui sa fie
_____________
¹) „Toti oamenii sunt egali in fata tribunalelor si curtilor de justitie. Orice persoana are dreptul ca litigiul in care se afla sa fie examinat in mod echitabil si public de catre un tribunal competent, independent si impartial, stabilit prin lege, care sa decida fie asupra temeiniciei oricarei invinuiri penale indreptate impotriva ei, fie asupra contestatiilor privind drepturile si obligatiile sale cu caracter civil (...).”
________________
de natura restrictiva si exceptionala si sa urmareasca protectia unor interese juridice speciale, in raport cu functiile atribuite prin lege armatei. Prin urmare, civilii trebuie exclusi din competenta instantelor militare, a caror competenta ar trebui sa se limiteze la cadrele militare ce au savarsit infractiuni sau delicte de natura sa creeze prejudicii intereselor de ordin militar protejate prin lege.” (CIADH, Durand si Ugarte impotriva Peru, 16 august 2000, §117). 
#PAGEBREAK#
33. Aceasta jurisprudenta, intemeiata pe art. 8 din Conventia Americana a Drepturilor Omului, a fost reluata in alte cauze solutionate de Curte, iar Comisia Interamericana adoptase deja o astfel de abordare (a se vedea International Commission of Jurists, Military Jurisdiction and International Law, 2004, pp. 118 si urm.).

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie 
34. Reclamantul pretinde ca procesul sau in fata Tribunalului Militar din Iasi, a Tribunalului Militar Teritorial din Bucuresti si a Curtii Militare de Apel nu a respectat cerintele art. 6 § 1 din Conventie, care prevede astfel in partea sa pertinenta: „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.” 

A. Argumentele partilor 

35. Pentru reclamant instantele militare nu pot fi considerate „o instanta independenta si impartiala” in sensul art. 6 § 1 din Conventie, din moment ce judecatorii militari sunt subordonati Ministerului Apararii. El arata ca, in temeiul art. 23, 29 si 30 din Legea nr. 54/1993, acestia sunt ofiteri activi si salariati ai armatei si trebuie sa se supuna disciplinei militare. 

36. Guvernul sustine ca judecatorii ce statueaza in cadrul instantelor militare respecta criteriile de independenta si impartialitate impuse de art. 6 § 1 din Conventie. El arata ca modalitatea de numire a lor, inamovibilitatea si stabilitatea in functie ce le sunt recunoscute, precum si drepturile si obligatiile lor sunt identice cu cele ale omologilor lor civili si ofera garantii suficiente de independenta si impartialitate. 

37. In ceea ce priveste competenta instantelor militare de a judeca civili, Guvernul subliniaza ca ea asigura o mai buna solutionare a cauzelor penale, deoarece ea face posibila o analiza a tuturor elementelor infractiunilor comise, evitand astfel solutiile contradictorii. 

38. Mai mult, Guvernul considera ca reclamantul nu poate pretinde o asa-zisa lipsa de independenta si de impartialitate a instantelor militare din moment ce nu s-a plans niciodata in fata acestor instante de eventuale vicii de procedura ce le-ar fi putut pune la indoiala independenta si impartialitatea.

B. Aprecierea Curtii
1. Principii generale 
39. Curtea reafirma inca de la inceput ca, pentru a stabili daca o instanta poate fi considerata „independenta” in sensul art. 6 § 1, trebuie luata in calcul, in special, modalitatea de numire si durata mandatului membrilor sai, existenta unei protectii impotriva presiunilor externe si capacitatea de a sti daca exista sau nu o apartenenta de independenta (vezi, printre multe altele, Hotarirea Zolatas impotriva Greciei, nr. 38.240/02, § 24, 2 iunie 2005). 

40. Cat despre problema impartialitatii unei instante, in contextul specific al prezentei cauze, ea trebuie apreciata in functie de un demers obiectiv care sa permita asigurarea ca ea ofera garantii suficiente pentru a exclude orice indoiala legitima in aceasta privinta (vezi, printre multe altele, hotararile Bulut impotriva Austriei din 22 februarie 1996, Culegere 1996-II,
p. 356, § 31, si Thomann impotriva Elvetiei din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 815, § 30). 

41. Curtea observa ca trebuie facuta o distinctie intre procedurile civile si cele administrative, pe de o parte, si procedurile penale, pe de alta parte. Deoarece circumstantele spetei se refera la o procedura penala, Curtea isi va limita analiza la acest domeniu precis. 

42. Curtea reaminteste ca prin Conventie nu se interzice ca instantele militare sa statueze asupra acuzatiilor in materie penala impotriva membrilor personalului ce apartine armatei, cu conditia sa fie respectate garantiile de independenta si impartialitate prevazute de art. 6 § 1 (Morris impotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper impotriva Regatului Unit [MC], nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, si Önen impotriva Turciei (dec.), nr. 32.860/96, 10 februarie 2004). 

43. Cu toate acestea, avem de-a face cu o cu totul alta situatie atunci cand legislatia nationala abiliteaza acest tip de instante sa judece civili in materie penala. 

44. Curtea observa ca nu se poate sustine ca Conventia exclude in mod absolut competenta instantelor militare in cauze ce implica civili. Totusi, existenta unei astfel de competente ar trebuie sa faca obiectul unei analize mult mai riguroase. 

45. De altfel, Curtea a acordat importanta in numeroase precedente circumstantei in care un civil trebuie sa apara in fata unei instante compuse, chiar si partial, din cadre militare (a se vedea, in ultima instanta, Ergin impotriva Turciei (nr. 6), nr. 47533/99, § 43, 4 mai 2006; Öcalan impotriva Turciei [MC], nr. 46221/99, § 116, CEDO 2005-..., si Șahiner impotriva Turciei,
nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001-IX). Ea a considerat ca o astfel de situatie ridica in mod serios problema increderii pe care instantele trebuie s-o inspire intr-o societate democratica (a se vedea, mutatis mutandis, Canevi si altii impotriva Turciei nr. 40395/98 § 33, 10 noiembrie 2004). 

46. Aceasta preocupare, care este cu atat mai importanta atunci cand este vorba despre o instanta compusa exclusiv din magistrati militari, determina Curtea sa afirme ca faptul ca astfel de instante hotarasc asupra temeiniciei acuzatiilor in materie penala indreptate impotriva unor civili nu poate fi considerat conform cu art. 6 decat in cazuri exceptionale. 

47. Curtea este sustinuta in abordarea sa de evolutia ce a marcat ultimul deceniu la nivel international (§ 27—33 de mai sus) si care confirma existenta unei tendinte nete de a exclude competenta instantelor militare din domeniul penal atunci cand este vorba de judecarea civililor. 

48. In aceasta privinta trebuie reamintit Raportul din 13 ianuarie 2006 privind problemele administrarii justitiei de catre instantele militare. Acest text enunta, la principiul nr. 5, ca „instantele militare trebuie, din principiu, sa fie necompetente sa judece civili. In orice caz, statul trebuie sa aiba grija ca civilii acuzati de o infractiune penala, oricare ar fi natura ei, sa fie judecati de instante civile” (vezi § 31 de mai sus). 

49. O pozitie similara fusese deja adoptata de Curtea Interamericana a Drepturilor Omului (a se vedea, de exemplu, Durand si Ugarte impotriva Peru, 16 august 2000, § 117, citata la § 32 de mai sus), care subliniase ca instanta militara era infiintata, prin diferite legi, in scopul de a mentine ordinea si disciplina in cadrul fortelor armate. Competenta sa trebuia rezervata asadar personalului militar ce a comis infractiuni sau delicte in timp ce isi exercita indatoririle. 

50. Curtea reaminteste locul special pe care il ocupa armata in organizarea constitutionala a statelor democratice, ce trebuie limitat la domeniul securitatii nationale, puterea judiciara tinand
in principiu, dupa parerea sa, de domeniul societatii civile. De asemenea, ea tine cont de existenta unor reguli speciale ce guverneaza organizarea interna si structura ierarhica a fortelor
armate. 

51. Puterea justitiei penale militare nu ar trebui sa se extinda asupra civililor decat daca exista motive imperioase care sa justifice o astfel de situatie, aceasta sprijinindu-se pe o baza legala clara si previzibila. Existenta unor astfel de motive trebuie demonstrata pentru fiecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infractiuni instantelor militare, facuta in abstracto de
legislatia nationala, nu este de ajuns. 

52. Acceptarea unei astfel de atribuiri in abstracto i-ar putea pune pe civilii in cauza intr-o pozitie foarte diferita de cea a cetatenilor judecati de instante comune si ar putea cauza o problema de inegalitate in fata justitiei, care ar trebui evitata pe cat posibil, in special in materie penala (a se vedea Ergin, citata
mai sus).

2. Aplicarea acestor principii in speta 
53. In speta, Curtea observa ca, prin jocul prevederilor legale referitoare la competenta instantelor militare, reclamantul, care nu avea nicio legatura de loialitate sau de subordonare cu
armata, a fost totusi adus in fata instantelor militare pentru infractiuni de drept comun. 

54. Avand in vedere ca acest capat de cerere al reclamantului se refera in mod esential la pretinsa lipsa de independenta a judecatorilor militari si ca el avanseaza acelasi argument, si anume apartenenta judecatorilor militari la ierarhia armatei, pentru a contesta si impartialitatea instantelor militare, Curtea va analiza cele doua probleme deodata (a se vedea, mutatis mutandis, Incal impotriva Turciei, Hotararea din 9 iunie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998—IV, p. 1.571, § 65, si Çiraklar impotriva Turciei, Hotararea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998—VII, p. 3.072, § 38). 

55. In acest sens, Curtea observa ca statutul judecatorilor militari asigura anumite garantii de independenta si impartialitate. Astfel, judecatorii militari urmeaza aceeasi formare profesionala ca si omologii lor civili si se bucura de garantii constitutionale identice cu cele de care beneficiaza judecatorii civili, in masura in care sunt numiti de Presedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, sunt inamovibili si se bucura de stabilitate. 

56. In schimb, alte caracteristici ale statutului judecatorilor militari pot aduce o umbra de indoiala asupra independentei si impartialitatii lor. Art. 29 si 30 din Legea nr. 54/1993 prevad ca
judecatorii militari sunt ofiteri de cariera, ca sunt remunerati de catre Ministerul Apararii, ca se supun disciplinei militare si ca promovarea lor este guvernata de reglementarile interne ale
armatei. 

57. In ceea ce priveste motivele invocate de Guvern pentru a justifica competenta instantelor militare in ceea ce-l priveste pe reclamant, Curtea nu poate subscrie la argumentul conform caruia ea era necesara pentru a proceda la o analiza a ansamblului faptelor si a evita solutii contradictorii, din moment ce infractiunile pentru care era acuzat reclamantul puteau fi disociate de cele puse pe seama agentului de politie. 
#PAGEBREAK#
58. In ceea ce priveste ultimul argument al Guvernului, care se aseamana mai degraba cu o exceptie de neepuizare a cailor de recurs interne, Curtea apreciaza ca reclamantului nu i se poate reprosa faptul ca nu a ridicat in fata instantelor militare problema lipsei de independenta si de impartialitate a acestor instante. O eventuala plangere in acest sens nu ar fi schimbat cu nimic procedura, deoarece competenta exclusiva a instantelor militare pentru toate infractiunile conexe comise de catre un civil si de catre un militar reiese direct din art. 35 din Codul de procedura penala. 

59. Avand in vedere cele de mai sus si in special situatia la nivel international expusa mai sus (§ 27—33), Curtea apreciaza ca indoielile nutrite de reclamant in ceea ce priveste independenta si impartialitatea instantelor militare pot fi considerate ca justificate obiectiv (mutatis mutandis, Incal, citata mai sus, p. 1.573, § 72 in fine.) 

60. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie 61. Reclamantul pretinde ca anularea permisului sau de conducere de catre politie constituie o a doua pedeapsa aplicata pentru fapte identice cu cele ce au condus la condamnarea sa penala de catre instantele militare pentru o infractiune din Codul rutier. El invoca art. 4 din Protocolul nr. 7, care prevede urmatoarele in partea sa pertinenta:
„Nimeni nu poate fi urmarit sau pedepsit penal de catre jurisdictiile aceluiasi stat pentru savarsirea infractiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotarare definitiva conform legii si procedurii penale ale acestui stat.”

A. Argumentele partilor 62. Reclamantul arata ca instantele militare l-au condamnat pentru ca a condus un autoturism in perioada de suspendare a permisului sau, insa ele nu au pronuntat nicio sanctiune referitoare la permis. Prin urmare, el apreciaza ca, anulandu-I permisul, politia i-a aplicat o a doua pedeapsa pentru aceleasi fapte. 

63. Guvernul sustine ca, in speta, nu a avut loc o repetare a urmaririi penale incheiate definitiv, deoarece anularea permisului nu era decat o consecinta a condamnarii pronuntate de instantele militare. Prin urmare, el apreciaza ca aplicarea a doua pedepse, chiar daca de catre doua autoritati diferite, nu reprezinta o incalcare a principiului non bis in idem (mutatis mutandis, R.T. impotriva Elvetiei (dec.), nr. 31.982/96, 30 mai
2000).

B. Aprecierea Curtii
64. Curtea observa ca, pentru ca a condus autoturismul in perioada de suspendare a permisului sau, reclamantul a fost mai intai condamnat penal prin Decizia Curtii Militare de Apel din 15 aprilie 1999 la o pedeapsa de un an si 4 luni de inchisoare cu suspendare. Ulterior, ca urmare a acestei condamnari, permisul i-a fost anulat prin Decizia din 7 septembrie 1999 a comandantului Politiei Suceava. 

65. Curtea observa ca, inainte de toate, se pune problema aplicabilitatii art. 4 din Protocolul nr. 7. 

66. In acest sens, Curtea observa ca, desi dreptul intern
califica anularea permisului de conducere drept o masura administrativa, ea imbraca, prin gradul sau de gravitate, un caracter punitiv si descurajant si se aseamana asadar cu o pedeapdsa penala (a se vedea, mutatis mutandis, Malige impotriva Frantei, nr. 27.812/95, p. 2.936, § 39, CEDO 1998— VII, si Nilsson impotriva Suediei (dec.), 73.661/01, 13 decembrie
2005). 

67. Curtea reaminteste apoi ca art. 4 din Protocolul nr. 7 are ca scop sa interzica repetarea urmaririi penale definitive incheiate, evitand astfel ca o persoana sa fie urmarita sau pedepsita penal de doua ori pentru acelasi comportament de
catre instantele aceluiasi stat. Aceasta prevedere nu isi gaseste asadar aplicabilitate inainte de deschiderea unei noi proceduri (Gradinger impotriva Austriei, Hotararea din 23 octombrie 1995, seria A nr. 328—C, p. 65, §§ 53, 55). 

68. Or, in speta, trebuie constatat ca anularea permisului a fost consecinta directa si previzibila a condamnarii penale a reclamantului. Intr-adevar, Curtea constata ca, desi anularea
litigioasa a fost hotarata de o autoritate administrativa, ea nu a intervenit decat ca urmare a condamnarii definitive pronuntate de judecatorul penal si fara deschiderea unei noi proceduri. 

69. Desigur, Curtea observa ca Hotararea din 12 decembrie 2001 a Curtii Supreme de Justitie pare sa contrazica prevederile art. 42 § 2 din Decretul nr. 328/1966 referitoare la determinarea daca condamnarea penala atragea sau nu anularea automata a permisului, insa, in orice caz, stransa legatura dintre cele doua sanctiuni determina Curtea sa concluzioneze ca anularea in discutie se aseamana cu o pedeapsa complementara condamnarii penale, din care face parte integranta (a se vedea, mutatis mutandis, R.T., citata mai sus, si Nilsson, citata mai sus).
Dorinta legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa principala pronuntata de judecatorul penal, incredintand-o politiei locale, nu ii poate schimba natura (a se vedea, mutatis mutandis, Malige, citata mai sus, p. 2.936, § 39). 

70. Prin urmare, nu a avut loc incalcarea art. 4 din Protocolul nr. 7.

III. Asupra aplicabilitatii art. 41 din Conventie 
71. Conform art. 41 din Conventie:
„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu 

72. Reclamantul solicita acordarea sumei de 120.000 florini (NLG), echivalentul a 54.453 euro (EUR), cu titlu de pierderi salariale. El arata ca o societate comerciala olandeza ii propusese un post de director caruia nu i-a putut da curs pentru ca Ambasada Olandei din Romania i-a refuzat viza de sedere din cauza condamnarii sale penale. 

73. Reclamantul mai sustine ca a suportat un prejudiciu moral din cauza condamnarii sale, ce i-a provocat o grava depresie. El evalueaza acest prejudiciu la 50.000 EUR. 

74. Guvernul contesta aceste pretentii, pe care le considera excesive si fara legatura de cauzalitate cu pretinsele incalcari ale art. 6 § 1 si 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie. 

75. Curtea observa ca baza pentru a retine acordarea unei satisfactii echitabile consta, in speta, in faptul ca reclamantul nu s-a putut bucura de dreptul de a fi judecat de o instanta independenta si impartiala in sensul art. 6 § 1 din Conventie. 

76. In ceea ce priveste sumele solicitate cu titlu de pierderi salariale, Curtea nu poate constata nicio legatura de cauzalitate intre incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si aceste pierderi. Intr-adevar, ea nu poate specula asupra modului in care ar fi evoluat viata profesionala a reclamantului daca ar fi obtinut o viza de sedere in Olanda. 

77. In ceea ce priveste prejudiciul moral, Curtea considera ca reclamantul a fost supus unei anumite suferinte din cauza faptelor cauzei. Statuand in echitate, conform art. 41, Curtea iiacorda cu acest titlu o despagubire de 1.000 EUR.

B. Cheltuieli de judecata 

78. Reclamantul solicita rambursarea unei sume de 1.000 EUR pentru cheltuielile sale de judecata suportate in fata instantelor interne si 5.000 EUR cu titlu de onorarii pentru avocatul sau, inclusiv pentru procedura in fata Curtii. El furnizeaza documente justificative pentru 1.800.000 lei
romanesti (ROL), cu titlu de cheltuieli legate de procedura interna, si pentru 370.000 ROL, reprezentand cheltuieli de traducere. 

79. Guvernul considera ca aceste sume sunt excesive si apreciaza ca, in lipsa unor documente justificative, aceste pretentii trebuie inlaturate. 

80. Curtea reaminteste ca, in ceea ce priveste art. 41 din Conventie, nu pot fi rambursate decat cheltuielile despre care s-a stabilit ca au fost intr-adevar efectuate, ca au fost necesare si ca valoarea lor este rezonabila (vezi, printre altele, Nikolova impotriva Bulgariei [GC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999—II). 

81. In speta, Curtea constata ca cheltuielile suportate in procedura interna, si anume 1.800.000 ROL pentru care au fost depuse documente justificative, au fost intr-adevar efectuate. 

82. In schimb, Curtea observa ca documentul justificativ depus pentru cheltuieli de traducere nu mentioneaza obiectul acestor traduceri. Reclamantul nu a adus documente justificative sau note nici in ceea ce priveste pretentiile sale pentru onorariile de avocat. Totusi, Curtea apreciaza ca a avut in mod necesar cheltuieli legate de munca avocatului sau in procedurile interne, precum si pentru prezentarea cererii in fata Curtii. 

83. Tinand seama de aceste elemente aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabil sa ii acorde reclamantului suma de 1.000 EUR cu toate cheltuielile
incluse.

C. Dobanzi moratorii 

84. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de pret marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN UNANIMITATE,
CURTEA 
1. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie;
2. hotaraste ca nu a avut loc incalcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in cel mult 3 luni de la data la care hotararea va ramane definitiva conform art. 44 § 2 din Conventie, 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de daune morale si 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de cheltuieli de judecata plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca aceste sume sa fie convertite in lei noi romanesti la cursul de schimb valabil la data platii;
c) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de pret marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale; 
4. respinge cererea de satisfactie echitabila pentru rest.

Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 21 septembrie 2006, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3
din Regulament. 

Christos Rozakis,                     Søren Nielsen,
presedinte                                  grefier