În martie, găseam în presă un caz destul de interesant de "micro" evaziune fiscală în care o bătrână a fost condamnată la opt luni de închisoare cu suspendare pentru că nu a declarat la Fisc veniturile din chiriile obținute pe o perioadă de câteva luni de zile (hotărârea integrală, aici).
Cazul este interesant pentru că vorbim de un prejudiciu foarte mic adus bugetului de stat, respectiv 290 de lei (bani pe care femeia i-a achitat în timpul procesului), dar și de o condamnare care ridică semne de întrebare: era într-adevăr necesară această pedeapsă pentru o sumă atât de mică, când marii evazioniști nici nu apucă să treacă prin filtrul justiției și salută de pe margine organele fiscale?
"În principal, cazul prezentat și pe bună dreptate mediatizat reflectă o justiție strâmbă sau poate că reprezintă o metodă de drept comun de dată recentă, prin care sistemul încearcă să ascundă mizeria sub preș și anume să se concentreze pe mica evaziune și nu pe faptele importante de evaziune", a declarat pentru redacția noastră avocatul Adrian Cuculis.
Un exemplu similar era prezentat săptămâna trecută la Digi24: un bărbat a fost condamnat tot la opt luni de închisoare pentru o evaziune de 72 de lei (pedeapsa a fost, într-un final, mai mare, pentru că bărbatul mai avea o condamnare la activ), bani pe care trebuia să-i plătească Fiscului pentru chiriile obținute din închirierea garsonierei sale; banii i-a plătit, a și recunoscut fapta, dar de pedeapsă nu a scăpat, exact ca în exemplul de mai sus.
Evaziune fiscală se cheamă și pentru 10 lei, dar merită urmărirea penală a faptei?
Faptele de evaziune fiscală (Legea nr. 241/2005) le fac toți cei care se sustrag, în linii mari, de la obligațiile pe care le impune legislația fiscală și se pedepsesc cu închisoarea de la doi la opt ani și interzicerea unor drepturi. Legea amintită nu prevede limite de la care fapta să fie considerată infracțiune, ci doar două limite diferite de la care pedeapsa devine mai grea, respectiv mult mai grea (una la 100.000 și una la 500.000 de euro).
Un comportament care deviază de la litera legii trebuie să fie sancționat, de cele mai multe ori indiferent de cât de mare este prejudiciul adus. Tocmai de aceea, legea penală permite și "îndulcitorii" de pedeapsă și limite între care se poate stabili aceasta pentru faptele care nu au provocat pagube atât de mari (sau n-au provocat deloc, pentru că sunt infracțiuni de existența cărora nu depinde o pagubă efectivă).
Instanța de judecată este cea care face (sau ar trebui să facă) distincțiile între cine face o evaziune de 10 lei și cine face o evaziune de 100.000 de euro (pentru că deja, pentru cine face evaziune de 100.001 euro, s-a ocupat legiuitorul). În concret, toate aceste fapte penale trebuie să atragă și o sancțiune, numai că nu aceeași pentru toată lumea.
"Din punctul meu de vedere, procurorul sau instanța ar fi avut posibilitatea să apeleze la instituția renunțării la urmărirea penală sau renunțarea la judecată în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult șapte ani, iar procurorul poate renunţa la urmărirea penală / la judecată când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei", consideră avocatul.
Ce înseamnă însă existența unui interes public în urmărirea faptei? După cum ne explică Adrian Cuculis, este o opțiune a procurorului de a renunța să meargă mai departe cu urmărirea penală și se apreciază ținând cont de: conţinutul faptei, împrejurările concrete și modul în care s-a săvârșit, de scopul urmărit de făptuitor, de urmările produse, de eforturile depuse de organele penale pentru desfășurarea faptei prin raportare la gravitatea faptei, dar și de diferența uriașă între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse.
Așadar, merită într-adevăr urmărită și tradusă în instanță o faptă cu un prejudiciu atât de mic? "Dacă urmărim tot ceea ce ne indică leguitorul, apreciez că decizia este dată sub formă de atenționare pentru toți cei care nu și-au declarat aceste venituri si nu ar trebui să fie o practică", punctează avocatul.
Ar trebui să ne temem mai mult de Fisc sau de un dosar penal?
Subiectul dosarului penal și al condamnării la care ne referim este, înainte de toate, nedeclararea la Fisc a veniturilor din chirii, aspect care a început să preocupe Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) încă din toamna trecută, când președintele ANAF la vremea aceea, Dragoș Doroș, promitea controale peste controale la proprietarii care nu declară aceste venituri. În prezent, în spațiul public nu s-a mai discutat nimic despre acest aspect.
Un proprietar de locuință care nu declară veniturile obținute din chirii riscă, de principiu, să plătească dobânzi și penalități în conformitate cu prevederile legii fiscale, ceea ce duce, într-un final, la obligații de plată cu mult mai mari decât în situația declarării la timp și voluntare a acestor venituri. Proprietarul care închiriază e obligat de legea fiscală să meargă să declare contractul de închiriere la 30 de zile de când a bătut palma cu chiriașul său (despre obligațiile pe care le au cei care obțin venituri din chirii puteți afla mai multe de aici).
Din unghiul strict fiscal, se pune problema de cum descoperă ANAF veniturile nedeclarate ale unei persoane fizice/juridice. În principal, prin intermediul inspecției fiscale, care durează maximum un an și presupune multă birocrație. De fapt, organele Fiscului vor să afle care e diferența între cât arată portofelul, conturile în bancă etc. și cât arată statul de plată și celelalte hârtii din care reies sursele de venit. Dacă descoperă o diferență așa-zis semnificativă, se stabilește baza impozabilă, dobânzi și penalități -- pe scurt, se plătește din urmă.
Numai că ce poate să dovedească concret inspectorul fiscal când găsește în portofelul (ne)contribuabilului 200 sau 300 de euro, echivalentul chiriei pe care o primește persoana respectivă de la chiriaș? De unde provin banii respectivi? Ca să dovedești mai multe, ai nevoie de mai multe surse. Suspiciunea inspectorilor fiscali poate sau nu poate să aducă veniturile la locul cuvenit, în viesteria statului, dar cu siguranță că poate să le ofere organelor penale un indiciu suficient pentru începerea unor cercetări cu privire la o posibilă evaziune fiscală.
În cele două cazuri pe care le expuneam mai sus, cei doi condamnați primeau lunar cu titlu de chirie câte aproximativ 100 de euro, iar modul în care autoritățile au aflat de veniturile nedeclarate la Fisc a fost opera vecinilor de bloc, respectiv a chiriașului însuși (președintele ANAF declara anul trecut că organele Fiscului vor merge direct la asociațiile de proprietari pentru a depista pe cei care fac evaziune, pentru că, nu-i așa, numai apelând la bunăvoința celorlalți oameni putem afla de nefăcutele celor pe care-i urmărim).
"Statistic vorbind, în Romania, cele mai multe dosare penale cu acest specific sunt deschise în urma plângerilor depuse fie de către vecini, fie de către cei care sunt deranjați de prezența acelor chiriași și o incidență mult mai mică o au controalele Fiscului. De ce? Este relativ simplu, fiindcă niciodată un chiriaș nu o să dea în vileag un proprietar, asta echivalând cumva cu o auto-evacuare. Deal-ul (înțelegere, în limba engleză - n.red.) acesta între proprietar și chiriaș nu poate fi rupt decât dacă există conflict între cei doi fiindcă altfel, chiar dacă Fiscul ar face un control, dacă părțile nu recunosc sumele de bani, atunci controlul rămâne steril", mai precizează avocatul Adrian Cuculis.
Dosare penale pentru nedeclararea veniturilor din chirii vor mai exista
În opinia lui Adrian Cuculis, astfel de dosare penale vor mai fi și de acum înainte, pentru că ANAF este hotârât să colecteze cât mai bine veniturile la bugetele de stat, iar piața chiriilor din România trebuie să se normalizeze. "Pe de altă parte este majoritar acceptată varianta că mica evaziune precum aceasta expusă din chirii are o parte bună și o parte rea. Partea rea este că nu avem colectare la buget, însă partea bună este că acei studenți sau proaspăt absolvenți de facultate își pot permite o chirie în capitală, spre exemplu, generând astfel forța de muncă ce se traduce pe mai departe în venituri pentru angajatori și mai departe în impozite de încasat pentru stat", mai declară acesta.
Într-o notă de final, specialistul mai sugerează că o schimbare în legislația fiscală ar fi binevenită: "Necesitatea scutirii de la impozitare pentru acel proprietar care închiriază imobilul pentru o anumită categorie socială. Probabil atunci și dosarele penale aberante se vor fi sfârșit, dar și colectarea ar putea să fie mult mai eficientă, prin creșterea măsurilor coercitive cu privire la celelalte categorii".
Comentarii articol (1)