Obligaþia de a face - nerespectare timp de 3 ani din partea Primãriei Municipiului Bucureºti

Bună seara,

Într-o speţă din păcate prea des întâlnită (obligaţia de a face - nerespectare) aş propune o abordare mai puţin convenţională pentru dreptul românesc şi aş dori să aflu opinia colegilor din ţară.

Sunt jurist în Franţa, familiarizată cu dreptul francez, proaspăt reîntoarsă în România.

Speţa este următoarea :

Din anul 2007 Primăria Municipiului Bucureşti este condamnată prin sentinţă definitivă şi irevocabilă să dea decizie ori dispoziţie motivată unei cerei de restituire în natură pentru un imobil naţionalizat, conform legii 10, notificată în 2001.

Din august 2009 Primăria Municipiului Bucureşti este condamnată la plata unei amenzi civile în cuantum de 500 000 lei întârziere în favoarea Statului Român până la îndeplinirea obligaţiei de a face.

Din octombrie 2010 Primăria Municipiului Bucureşti este condamnată la plata unei sume de un miliard şi jumătate în favoarea proprietarului imobilului pentru lipsa de folosinţă a imobilului în cauză.

În ziua de azi Primăria Municipiului Bucureşti nu a emis dispoziţie sau decizie motivată precum era obligată încă din 2007.

Vreau să introduc o acţiune în faţa TMB prin care să fie condamnată Primăria Municipiului Bucureşti la repararea pagubelor suferite (diferenţa de preţ dintre anul 2007 din care are obligaţia de a face şi 2010), şi o cerere de ordonanţă preşedenţială care să condamne în urgenţă, înainte de judecarea fondului, Primăria Municipiului Bucureşti la plata unei sume ce nu depăşeşte o treime din suma cerută la fond.

Mă întemeiez pe art. 279 şi 581 Cod Procedură Civilă, demonstrez urgenţa, temeinicia vădită a dreptului precum şi iminenţa unei pagube ce nu se va putea repara.

Am înţeles din discuţiile cu diverşi colegi români că ordonanţa preşedenţială este îndeobşte folosită la încredinţări minori. În Franţa, ordonanţa preşedenţială are capacitatea de a aloca sume importante de bani în condiţiile în care obligaţia nu este în mod serios contestabilă, ceea ce este şi expres prevăzut în Noul Cod de Procedură Civilă.

Nu văd ce s-ar opune să cer pe această cale o provizie asupra sumelor ce vor fi alocate la fond, din moment ce demonstrez că avem un bun, că suntem privaţi de acesta din vina unei unităţi administrativ-teritoriale ale Statului Român şi prejudiciul ce decurge din această rezistenţă abuzivă.

După analiza mea, această cerere este scutită de taxă de timbru, deoarece priveşte un imobil vizat de către legea 10 (Art 41 : ”Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală„;
Art. 51 :”Cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru„).

În cazul în care instanţa nu ar accepta scutirea de timbru în baza legii 10, am de gând să invoc art. 3 al Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (Actiunile si cererile neevaluabile in bani se taxeaza astfel:
.........
m) cereri introduse de cei vatamati in drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege:
- cererea pentru anularea actului sau, dupa caz, recunoasterea dreptului pretins, precum si pentru eliberarea unui certificat, unei adeverinte sau oricarui alt inscris 4 lei
- cererea cu caracter patrimonial, prin care se solicita si repararea pagubelor suferite – 10% din valoarea pretinsa, dar nu mai mult de 39 lei).

Mulţumesc de pe acum colegilor ce vor avea amabilitatea să-mi împărtăşească jurisprudenţă referitoare la această speţă, precum şi impresiile lor legate de această abordare.

Cu stimă, Simona Niculescu