Multumesc pt. raspuns !!!
Dupa terminarea procesului am formulat o cerere catre CEDO , care doresc sa o postez, pt. a intelege mai bine situatia.
Eu consider ca , atata timp cat exista o lege care imi confera un drept, pot sa ma adresez unei instante de judecata pt. al dobandi. Daca instantei de judecata, ii trebuie 5 ani pt a interpreta o lege, fara anchete, fara marturii, etc, nu este vina mea.
Eu in perioada procesului , nici macar nu am locuit acolo, dar am cerut sechestru, deoarece proprietarul a incercat sa instraineze imobilul.
Si doresc sa mai tineti cont ca alte curti de apel din tara, au raspuns favorabil, de aici intrebarea: Art126, pct 3 din constitutie e pe bune?
Cum se poate ca 6 instante sa zica da si una nu?
Deasemenea, va imaginati ca 6 dintre vecinii mei sunt proprietari, avand norocul ca s au aprobat stramutarea dosarelor inafara jud constanta, si eu nu?
Bine, accept situatia in care prprietarul imi va cere despagubiri, dar dupa cat timp are dreptul sa formuleze plangere impotriva mea, si care este punctul de referinta?
In continuare va expun acea cerere catre CEDO:
14. În anul 2005, am formulat o cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta S.C. COM CM S.A., solicitând instantei, în baza probelor administrate in cauză, să dispună obligarea pârâtei să-mi vândă imobilul-garsonieră situat în
mun. Mangalia, str Negru-Vodă, nr. 13 bl. Cămin Pescăruş et. 3, ap 315, jud Constanţa, România.
În motivarea cererii am arătat că la începutul anului 2002 între părţi a fost încheiat un contract de inchiriere, având ca obiect imobilul menţionat. Ulterior acest contract a fost reînnoit pe mai multe perioade de câte un an, ultimul dintre acestea având numarul 4811, incheiat la data de 02.07.2005, iar în prezent locuiesc in această locuinţă împreuna cu soţia şi fiica mea. Am învederat instanţei ca blocul unde este situată garsoniera a fost construit din fondurile statului la inceputul anilor 1970, aceasta fiind o locuinta de serviciu.
În drept am invocat art. 1, 7 , 19 din Legea 85/1992, D-L nr. 61/1990, Legea 114/1996, art 1082 C. civ, şi
art. 274 C. pr. Civ.
Pe parcursul derulării procesului, la JUDECATORIA CONSTANŢA, in dosarul nr. 1472/254/2007, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 3894 din 03.03.2008 prin care a fost respinsă acţiunea principală formulată pe motiv că obligaţia de a vinde nu se naşte decât in considerarea calităţii de chiriaş, avută la momentul intrării in vigoare a legii nr. 85/1992.
Împotriva sentinţei civile nr. 3894/03.03.2008 am formulat apel civil la TRIBUNALUL CONSTANŢA, criticând-o în termen legal, pentru nelegalitate si netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel am arătat, printre altele, că prin decizia nr. 5/21.01.2008, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 673 din 30.09.2008, în dosarul 59/2007 s-a admis recursul în interesul legii şi s-a constatat că locuinţele de serviciu, construite din fondurile statului, se vând titularilor contractelor de închiriere, indeferent de data încheierii acestora şi chiar după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
În considerarea argumentelor expuse, a fost pronunţată decizia civilă nr. 469/30.09.2008 prin care a fost respins apelul civil formulat, pe motiv că spaţiul în litigiu nu cade sub incidenţa prevederilor Legii nr. 85/1992, astfel încât pârâta nu poate fi obligată să-l înstrăineze.
Împotriva deciziei civile nr. 469/30.09.2008, am formulat recurs civil la CURTEA DE APEL CONSTANŢA.
În susuţinera cauzei, am depus la dosar concluzii scrise si practică judiciară a Curţii de Apel Alba Iulia, Galati, Braşov, Ploieşti. Spre exemplificare, decizia civilă din 27.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul civil nr. 445/254/2007 – dosar stramutat, a dispus obligarea S.C. COM CM S.A. să vândă numitei Felea Mirela apartamentul nr. 1 de la parter – garsonieră de serviciu din blocul Pescăruş, prin urmare consider că nu este just ca Felea Mirela să poata cumpăra locuinţa, iar eu nu, deşi am, practic, acelaşi gen de contract de închiriere încheiat în aceleaşi condiţii. Decizii similare au fost pronunţate si de celelalte Curti de Apel mai sus menţionate, astfel:
-Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 26/2010, din dosarul nr. 19017/212/2007, pronunţată in şedinţa publică din 22.01.2010, obligă pârâta S.C. COM CM S.A., să încheie cu reclamantul Osman Nazim Chiazim contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul 116 din blocul Pescaruş admiţând recursul declarat de reclamant. IREVOCABILÃ
-Curtea de Apel Braşov, prin decizia civilă nr. 56/R, din dosarul 20162/212/2007, pronunţată în şedinţa publică din 26.01.2010, admite recursul declarat de Oancea Marian George împotiva deciziei nr. 613 din 10.11.2008, pronuţată de Tribunalul Constanta, pe care o modifică în tot în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamantul Oancea Marian George împotriva sentinţei 7134 din 22.04.2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa pe care o schimbă în parte şi în consecinţă, admite acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta S.C. COM CM S.A. Constanţa obligând-o pe aceasta din urmă să încheie cu reclamantul Oancea Marian George contract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul 15 din blocul Pescaruş, mun Mangalia jud. Constanţa, în baza prevederilor Legii nr. 85/1992 şi D-L nr. 61/1990. IREVOCABILÃ
- Curtea de Apel Galaţi, prin decizia civilă nr. 38/R din dosarul nr. 19765/212/2007, pronunţata in sedinţa publică din data 27.01.2010 , admite recursul civil declarat de reclamantul Huţanu Sorin Remus, obligând pârâta S.C. COM CM S.A. să vândă reclamantului locuinţa din Mangalia , str. Negru Vodă nr. 13, bloc Cămin Pescăruş ap. 419, în baza prevederilor Legii nr. 85/1992 şi D-L nr. 61/1990. IREVOCABILÃ
Menţionez că toate aceste sentinţe favorabile reclamanţilor au fost dispuse în dosare strămutate la instanţe din afara judeţului Constanţa. Prin urmare, consider că s-a adoptat o practică neunitară a instanţelor din România, încalcându-mi-se, astfel, un drept fundamental prevăzut în art.16, pct 1 din Constituţia României care garantează faptul că “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”
Constituţia României, prevede, de asemenea, în art. 126 pct. 3 că “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.”
Recursul a vizat deopotrivă, necesitatea constatării faptului că acest spaţiu constituie singura mea posibilitate locativă, precum şi a familie mele şi că am dreptul legal să o cumpăr în raport de dispoziţiile art. 7 al. 5 din Legea nr. 85/1992 r., pentru că acest bloc a fost construit în anii 1974 - 1975 din fondurile statului, iar societatea intimată l-a dobândit în procedura privatizarii, fără să aloce fonduri pentru achiziţionarea lui.
În pofida acestor argumente prezentate in instanţa, sentinţa Curtii de Apel mi-a fost nefavorabilă, respingându-mi apelul ca nefondat, prin decizia civilă nr. 116/C din dosarul nr. 1472/254/2007, pronunţata in sedinţa publică din data 01.03.2010.
De la data pronunţării sentinţei Curtii de Apel până în prezent am epuizat căile de atac extraordinare, ele fiind soluţionate astfel:
-Contestaţie în anulare în dosarul nr.339/36/2010, pronunţat în data de 21.06.2010 – respinsă ca nefondată prin
Decizia nr.321/C;
-Revizuire în dosarul nr. 400/36/2010, pronunţat în data de 30.06.2010 – respinsă ca nefondată prin
Decizia nr. 335/C;
În consecinţă, se menţine sentinţa civilă nr. 3894, din dosarul nr. 1472/254/2007, dispunând evacuarea mea din imobil, precum şi a celorlalţi membri ai familiei mele, soţia Albu Elena Ramona şi fiica mea în vârstă de 8 ani, Albu Delia Elena.