Minunata aventură a lecturilor
Octavian PALER
Fişierele marilor biblioteci bucureştene m-au zăpăcit la început. Cînd am păşit prima oară pragul Bibliotecii Academiei şi pe cel al Bibliotecii Centrale Universitare, am semănat, probabil, cu adevărat barbarilor nimeriţi între monumentele Romei. M-am uitat la dulapurile pline de fişe cu un respect superstiţios, am umblat în vîrful picioarelor, de teamă să nu fac zgomot cu bocancii mei, mi-a fost ruşine să întreb cum se caută un titlu, cum se completează o fişă, şi am tras cu ochiul să văd cum fac alţii, imitîndu-i. Iar cînd mi-am luat, în sfîrşit, inima în dinţi şi am îndrăznit să cer o carte, nu m-am hazardat. Am luat un roman de care auzisem. Numai dintr-o eroare mi-am escaladat într-o zi pretenţiile. Am solicitat, crezînd că e o carte de poveşti istorice, Eroii de Carlyle. După ce mi s-a adus cartea şi am deschis-o, am fost dezamăgit. Nu era ceea ce îmi închipuisem eu, dar m-am jenat s-o restitui imediat. Am citit două capitole fără să pricep prea bine legătura dintre strigătele sălbaticilor, cînd moare lumina în timpul eclipselor, şi crepusculul zeilor. ªi aş fi uitat, probabil, de stîngăcia mea dacă, a doua zi, profesorul de română n-ar fi avut inspiraţia să se intereseze de lecturile noastre particulare. Cînd m-am ridicat în picioare, m-am fîstîcit şi am zis fără să mă gîndesc prea mult că tocmai citeam Eroii de Carlyle. Profesorul a crezut că nu auzise bine, mai ales că pronunţasem prost numele autorului, şi a insistat: “Cum?” Am repetat răspunsul şi, după modul cum s-a uitat atunci profesorul la mine, am înţeles că respectiva carte nu era de nasul meu. Drept care m-am hotărît s-o citesc pînă la capăt. Crescusem în ochii mei, îmi plăcea acea ipostază, de elev care avea lecturi neobişnuite, şi am suportat cu stoicism paginile mai obscure. Ba, am luat şi alte cărţi, despre zeii scandinavi, despre Dante, Luther sau Rousseau, ca să mă lămuresc mai bine în ce constă eroismul lor.
Treptat, m-am ataşat de cele două mari biblioteci. Mă încînta acolo totul: fişierele, în care puteai răscoli ceasuri întregi, fără să te plictiseşti, sălile de lectură cu siluete aplecate peste volumele deschise, faptul că toată lumea, venind sau plecînd, vorbea în şoaptă, ca într-o biserică, şi chiar ritualul alegerii unei cărţi, al completării fişei şi al aşteptării. Trăiam senzaţia plăcută că hotăram singur ceva şi că eram luat în serios. Mi se lua comanda şi mi se aducea volumul cerut, fără ca nimeni să se sinchisească acolo că-mi fluiera vîntul prin buzunare şi că eram doar un băieţandru. Acest sentiment reconfortant mă făcuse să mă ataşez cu recunoştinţă de atmosfera bibliotecilor, chiar dacă preferasem, o vreme, strada. ªi, pînă la urmă, am descoperit bucuria lecturii.
Am pornit-o cu literatură antrenantă, gen Dumas; rînd pe rînd, m-am plimbat apoi prin lumea lui Cronin, foarte la modă pe atunci, am citit mult Sadoveanu, de asemenea Rebreanu, istorii romanţate ale imperiului roman şi ale revoluţiei franceze.
Aşa am uitat de cinematografe şi de teatre, păstrîndu-mi şi paltonul. Mă deranja numai faptul că, exact cînd lectura mă captiva mai mult, venea ora de închidere. Trebuia să mă ridic, să predau car- tea şi să plec. De aceea, cînd am aflat, întîmplător, că există biblioteci care împrumutau cărţi, m-am dus să le caut.
ªi le-am găsit. Una era chiar în apropiere, pe Batiştei. Am împrumutat, timid, o carte, la început. Apoi, căpătînd curaj, am sporit numărul. Îmi duceam provizia în camera mea din strada Vasile Lascăr, mă repezeam asupra ei şi, peste cîteva zile, restituiam volumele citite pentru a lua altele.
Atunci a început o aventură, pe cît de bizară, pe atît de minunată, care m-a făcut să-mi petrec cei mai frumoşi ani ai adolescenţei între patru pereţi, dar cu dăruire! Abia aşteptam să sune sfîrşitul ultimei ore la liceu, că-mi strîngeam lucrurile şi ieşeam pe uşă grăbit. În cinci minute eram acasă. Mîncam ce mi se dădea, la bucătărie, după care mă azvîrleam asupra cărţii ce mă aştepta, deschisă, pe masa lungă de tîmplărie din camera mea. ªi citeam pînă spre miezul nopţii, împingînd mereu mai departe momentul în care mă apucam să-mi pregătesc, în sfîrşit, lecţiile. Cum regia casei ce fusese dată în folosinţă “domnului director” intra în contul liceului, nimeni nu ţinea socoteala luminii pe care o consumam noaptea sau a lemnelor pe care le îndesam în soba de teracotă îndată ce se răcea vremea.
Nu aveam ceea ce se cheamă conştiinţa unui sistem de valori şi, în lipsa unui îndrumător, gustul meu se dezvolta anarhic, în toate sensurile, ca bălăriile neîngrădite de nimic. Treceam de la romane comerciale la filosofie, de la maculatură la capodopere, fără să am răbdare să-mi înţeleg nici decepţiile, nici desfătările. Ceva mai puternic decît mine mă mîna cînd într-o direcţie, cînd în alta, de parcă mă temeam să nu mi se ia dreptul de a-mi fi foame, înainte de a mă sătura, după ce, în sfîrşit, îmi descoperisem foamea. Citeam, la întîmplare, ce-mi cădea în mînă, într-o perfectă dezordine. Nu urmăream să-mi formez o cultură temeinică, să mă educ, să mă instruiesc. Era o bucurie naturală, neviciată de nici un scop. ªi nu aveam nici o metodă. Sau, poate, singura mea metodă era aceea de a citi fără nici o metodă. Numai hazardul îmi punea în mînă cărţi importante, iar pe unele le par***geam prea devreme pentru a le înţelege cum trebuie. Lipsa de criterii îmi îngăduia să trec fără probleme de la tragediile lui Sofocle (pe care le luasem incitat de povestea cu procesul dramaturgului) la Damian Stănoiu, de la Patul lui Procust la Bucureşti, oraşul prăbuşirilor de Dessila sau Doamna din Malacca (iertat să fiu de admiratorii lui Francis de Croisset), de la Istoria omenirii (popularizată de Van Loon pentru cei grăbiţi să afle dintr-un singur volum ce s-a întîmplat pînă la ei) sau Amantul doamnei Chatterley la aventurile lui Cagliostro, de la Dostoievski la viaţa romantică a Cleopatrei, de la Creanga de Aur la A. de Herz; un adevărat talmeş-balmeş.
Cu ochii cîrpiţi de nesomn, reuşeam să-mi îndeplinesc cît de cît obligaţiile şcolare, ca să nu-mi pierd bursa, care însemna pentru mine unica şansă de a urma liceul pînă la capăt, dar cu ce chin! Lecţiile deveniseră o corvoadă. O mare grijă în plus şi o preţioasă libertate în minus. Ieşeam din teritoriul fascinant al lecturii libere, pentru a intra într-o constrîngere care, pe la unu, două noaptea, era firesc să-mi fie din ce în ce mai nesuferită. ªi ceea ce era, poate, inevitabil s-a petrecut, mai ales că Eroii lui Carlyle mă contaminaseră, cumva, de utopia unui individualism radical. Într-o noapte, fără să chibzuiesc prea mult, într-un elan iresponsabil, am luat o decizie primejdioasă. Am notat pe o foaie de hîrtie toate materiile şcolare, după care, fără să-mi tremure mîna, am tăiat cu o linie groasă jumătate din listă, hotărîndu-mă ca la materiile sacrificate să las totul pe seama recreaţiilor, să nu mai învăţ nimic acasă, ca să-mi pot prelungi în felul acesta timpul pentru lectură. Calculele mele erau simple. Riscam să-mi cobor, eventual, media generală cu cîteva zecimi, dar ce importanţă avea? Nu mă rodeau ambiţii de premiant, nici nu aveam destulă judecată ca să-mi dau seama că golurile de instrucţie de la această vîrstă pot deveni definitive. Mă bazam pe memoria mea şi pe capacitatea de a-mi însuşi rapid un text pentru a face faţă onorabil în clasă. Consecinţele mai îndepărtate nu mă preocupau. Nu mă deranja prea tare nici mirarea ironică a colegilor mei, care, văzîndu-mă mereu cu un manual în faţă în recreaţii, şi-au imaginat că trecusem în rîndul “tocilarilor”. N-aveam chef să le împărtăşesc secretul meu. ªtiau foarte puţine lucruri despre mine, deşi eram colegi de patru ani. Ce-ar fi crezut dacă m-aş fi apucat să le povestesc totul? Poate că abia atunci ar fi intrat la idei. Încît am preferat să-i las să-şi închipuie ce vroiau, păstrînd pentru mine satisfacţia că peste cîteva ore aveam să fiu recompensat. Odată scăpat din chingile şcolii, mă puteam repezi în chilia mea, care devenise, fără ştirea nimănui, paradisul meu, unde nu mai existau nici războiul, nici liceul şi chiar nici Lisa.
Au fost nişte ani la care nu mă pot gîndi decît cu un amestec de uimire şi recunoştinţă, deşi, în afară de două episoade, unul legat de o vacanţă de Crăciun, altul de primul impuls erotic, nu m-am bucurat de drepturile adolescenţei. Niciodată n-am mai fost capabil de o asemenea bucurie a lecturii. Amestecam cărţi capitale cu altele doar la modă sau alese întîmplător. După Menuetul, am citit toate romanele lui G. M. Vlădescu. După Medeleni, nu mi-a scăpat nimic din proza cu zarzări a lui Ionel Teodoreanu. Am luat, probabil, din Boccaccio doar partea deocheată, din Anna Karenina voi fi reţinut mai ales adulterul, din Oedip îndeosebi incestul, însă fervoarea mea era pură. Nu cunoşteam, dar nici nu mă preocupa diferenţa dintre Roşu şi Negru şi romanele lui Pierre Loti. Puteam să trec fără probleme de la Gogol la Erich Maria Remarque, foarte în vogă pe atunci. Am suferit cu David Copperfield şi cu tînărul Werther, dar am plîns şi citind Clubul bufniţelor, pentru a trece după aceea la erezia lui Akhenaton din Egiptul Vechi. Căci marea şansă a acelei aventuri, ca să arate cum a arătat, a fost tupeul de a socoti accesibil orice, chiar şi studii pretenţioase despre şapte înţelepţi ai Greciei antice. Altminteri, cum puteam să-l amestec pe Montaigne cu Bacalbaşa? Noapte de noapte, cărţile au jucat pentru mine un rol de ªeherezadă. În micul meu ghetou sufletesc se petreceau lucruri extraordinare. Am citit şi numeroase cărţi proaste, ba chiar am fost entuziasmat de unele. M-am pomenit în faţa unor cărţi foarte importante fără să fiu avizat asupra valorii lor şi am renunţat la somn inclusiv pentru aventurile submarinului Dox.
În schimb, din întîmplările reale, petrecute în acei ani, nu-mi aduc aminte aproape nimic. Locul lor e ocupat de pete albe în memoria mea. Nici măcar războiul n-a lăsat prea multe urme.
N-am lipsit din Bucureşti, între 1941 şi 1944, decît în vacanţele de Crăciun, de Paşti şi vara. Cu toate acestea, nu-mi amintesc de nopţi sfîşiate de urletele sirenelor sau de oameni fugind, îngroziţi, pe stradă. În mod straniu, războiul a însemnat pentru mine o perioadă fericită. De altfel, tot ce ştiu despre al doilea război mondial cunosc din filme şi din cărţi. La vremea respectivă, n-am citit nici un ziar, n-am ascultat nici un comunicat la radio, n-am văzut nici un jurnal de actualităţi. Războiul era tot atît de departe de grijile mele ca războiul peloponesiac. Spre ruşinea mea, nu-mi păsa ce se întîmpla cu Europa. Sufeream pentru moartea Annei Karenina sau pentru melodrame de duzină, nu pentru morţii din comunicate. Revăd trenurile îngheţate, cu tancuri şi soldaţi, îndreptîndu-se spre front, din zilele cînd plecam în vacanţă sau veneam din Lisa, dar despre ce se petrecea în Bucureşti, atunci, pot povesti un singur lucru: am fost martor cînd nişte poliţişti îmbrăcaţi în civil, postaţi pe bulevard în dreptul Cercului Militar, tăiau cu foarfecele cravatele prea bălţate ale “malagambiştilor”, acuzaţi că nu se îmbrăcau decent într-o ţară aflată în război.
avocatnet.ro explicăm legislația
Gabriela Monica Ionescu, Consultant fiscal
ContSters74561 
MIHAI GRIGORE