In memoriam Octavian Paler

Decalogul lui Octavian Paler - Cele zece porunci ce trebuie urmate in pustiu:

Prima porunca: Sa astepti oricat.

A doua porunca: Sa astepti orice.

A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.

A patra porunca: Sa nu numeri zilele.

A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.

A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.

A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oda si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.

A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.

A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.

A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost aproape sigur intr-o grota."

- Viata pe un peron -

Singurătate

Voi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi “bună seara”
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe uşă tăcand.

Pasul absent …

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atat de aproape
ca să rămanem atat de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

Autor/Poet - Octavian Paler

A Doua Iubire

Scrisoare domnului Hölderlin

Ati scris undeva intr-un vers: “La ce bun poetul,
in vreme de seceta?” Si tocmai asta imi da
indrazneala
sa ma adresez unui mare poet si sa spun ca
adevaratul curaj,
adevaratul curaj al poeziei nu este probabil sa cinte
ploile
cind toata lumea le vede, adevaratul ei curaj e sa
vada
cerul pirjolit si sa spere. Si inainte de a fi ploaie
adevarata
care uda campiile, ploaia sa fie astfel speranta si
cintec. Poetul
anunta cetatii, pamintului ca ploaia exista,
anunta oamenilor ca au datoria sa spere. Un poet
in fata unui cer ars, in fata unui cimp pirjolit
si care nu e in stare sa cinte si sa creada in ploi,
sa ne aduca aminte ca ploaia exista, ca ea va inflori
pamintul bolnav,
asadar un poet care nu e un profet al sperantei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia sa cinte
ploile lumii
n-a inteles ca poezia e in primul rind o forma a
sperantei.
La ce bun poetul in vreme de seceta?
Sa cante ploile tocmai atunci,
cand avem cea mai mare nevoie de ele, cand ne
lipsesc si ne dor,
cand soarele arde si miinile miros a indoiala,
cand arbori de nisip se risipesc la cea mai mica
adiere,
cand amintirile au gust de eroare si speranta ca un
cuvint dificil
si cel care cinta ploile risca sa fie dispretuit si lovit
chiar cu pietre, urmarit si de zei si de oameni
pentru nebunia si curajul sau care cinta
ploile, care cinta torentele cind oamenii ridicind
bratele
ramin rastigniti in aer ca pe dealul Golgotei. Cine sa
anunte ploile
daca nu poezia? Cine sa aiba curajul sa vada pe cerul
gol nori de ploaie,
cine sa-si ia riscul de a profeti ploile daca nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
si cea care a coborit cu Dante in Infern?

Surasul Giocondei

“Veacul noastru n-a primt in zadar atatea lectii de ipocrizie. A invatat sa le foloseasca. Astfel ca daca nu te intereseaza un mare artist, ai o solutie neasteptata la indemana la care alte secole s-au gandit mai putin: vei declara ca-l admiri. In felul acesta nu risti niciodata sa te faci de ras. Vei fi la adapost, scapand si de invinuiri si de complexe. Caci un mit in secolul XX nu mai e, ca in vechime, un mod de a intelege lumea. Cel mai adesea e, dimpotriva, un mod de a o ignora.
In definitiv, ce rost ar avea sa recunosti ca n-ai vazut chipul Giocondei decat intamplator, pe ambalaje sau ilustrand un reportaj de senzatie care anunta ca undeva i s-au pus si mustati ? Singura fraza care nu trebuie rostita azi in nici o imprejurare este aceea a lui Socrate : “Stiu ca nu stiu nimic”. Cand toata lumea stie totul, esti ridicol sa nu stii nimic. Si daca n-ai destula impertinenta sa declari ca stii totul, poti oricand sa ti-o asumi pe aceea de a admira totul. E acelasi lucru spus altfel. Dupa aceea nimeni nu mai avea dreptul sa te considere un ignorant. La urma urmei, n-are importanta nici faptul ca intr-adevar nu te-a interesat surasul Giocondei. Important e ca ai auzit ca e inexplicabil si esti gata sa repeti asta. Si apoi, de la ideea ca numai adevarurile care ne ajuta sa traim merita sa fie socotite adevaruri nu e prea departe pana la credinta ca numai adevarurile care ne convin sunt adevaruri.
Mai ales ca admiratia conventionala nu costa nimic, nici macar efortul de a pricepe ce admiram. E chiar calea cea mai comoda de a exorciza gloriile, de a ne descotorosi de problemele pe care ni le pun. Daca e deajuns sa admiri, ce mai conteaza cat si ce ai inteles ? Ne strigam cu atat mai tare admiratia, cu cat aceasta admiratie e mai gaunoasa. Il admiram, de pilda, pe Leonardo si cu asta am incheiat socotelile cu el. Nu ne mai deranjeaza nici opera lui, nici aerul lui de intelept antic. Surasul lui devine inofensiv, ca si surasul zeilor.
Si de ce grabiti prin fata Giocondei ? Simplu. Pentru ca timpul costa. N-avem timp pentru Leonardo decat sa-l admiram in graba, axiomatic si inutil. Dealtfel, o oaza de liniste intr-un veac atat de agitat poate fi fara dorinta de a explica nimic, asa cum e moda, deoarece toata lumea s-a obisnuit sa se intrebe ce ascunde mutenia acestei femei celebre si n-am putea face exceptie fara sa ne expunem banuielilor ca am fi insensibili. Exista o dictatura a celebritatii, ce vreti. Ea ne impune unele obligatii. In rest totul e sa ne strigam admiratiile ca si cum n-am putea trai fara ele. “~ Polemici cordiale
As fi foarte curios de o ipostaza inedita : intr-un muzeu, ghidul sa-i intrebe pe turist :< de ce admirati Rondul de noapte al lui Rembrandt(ca tot e un secol care il are ca favorit, desi e o situatie atipica din cauza contradictiei intre filosofii lui Rembrandt care stau intre umbra si lumina si acest secol) de ce admirati Terasa cafenelei noaptea a lui Van Gogh sau Gioconda lui Leonardo ? A, va incanta ! Cum, chiar si umbrele lui Rembrandt ? A, nu ? Va incanta doar pentru ca e Rembrandt, Leonardo, Gauguin si ii admirati pe acesti mari artisti ? Bun, e perfect!>. Cred ca un astfel de ghid ar fi dat afara in urmatoarea zi, poate chiar mai repede, in cateva ore. Diferenta intre cei care admira si cei care intrebuinteaza fraza lui Socrate e mare. Primii sunt atotstiutori, ultimii doar stiutori. Cred ca marele imparat Carol Quintul, care si-a creat un vast imperiu si avea poate tot dreptul sa-si doreasca glorificarea, se incadreaza la ultimii deoarece, in cazul lui, era mai mult decat o simpla pretuire a lui Titian.

“Si totusi acest imparat ciudat stia un lucru important din moment ce s-a aplecat sa ridice penelul lui Titian.”

[ link extern ] /

CAPCANE

Poate ca dragostea este adevarul cel mai putin absurd in aceasta lume care nu duce lipsa de absurditati.
Si poate ca raspunsul cel mai simplu si, totodata, concret la intrebarile complicate ale filosofiei este cel pe care adolescentii il gasesc singuri, sarutandu-se prin parcuri. Un barbat si o femeie care se iubesc corecteaza in parte ceea ce e rau alcatuit in creatia lumii.
Ma vad pe un modest drum de tara, un drum acoperit cu ierburi spalacite de soare, intr-o dupa-amiaza de primavara, undeva pe un camp din marginea orasului, sub un cer inalt si gol. Intrucat carutele nu mai trec pe aici de mult, iarba creste nestingherita.
Urmele carutelor nici nu se mai vad. Santurile s-au umplut de balarii. Drumul nu mai duce nicaieri, dar adevaratele tinte nu se afla oare in noi ? O timiditate caraghioasa ma impinge sa fiu putin teatral. Incerc s-o ascund si reusesc doar s-o pun in evidenta.
Ca sa scap de acest mic supliciu, ma uit cum se ingroapa pantofii prin iarba. As vrea sa spun ceva deosebit, dar ma refugiez in platitudini : "Ce flori sunt astea ?" De fiecare data cand o pasare tasneste, speriata, din sant, ma opresc, ma uit dupa ea, iar peisajul mi se pare minunat, in ciuda incercarilor de a-l privi obiectiv : un cer luminos, dar ce este un cer luminos ? Un drum napadit de ierburi, dar ce valoare are un drum lasat in paragina ?
Mai sunt campurile cultivate, fumegand pana in orizont, mica padurice rotunda din apropiere, linistea prin care forfotesc tot felul de gaze. Un avion, din nou liniste si parca lumea nu mai are nimic ostil. Ma aflu in limita dintre real si ireal.
Drumul e parasit, bun doar ca sa-ti dea iluzia ca inaintezi , dar e exact drumul ideal pentru doi oameni care nu vor sa ajunga decat la ei insisi. Ca sa zic ceva, intreb : "Mai mergem ?" Raspunsul arunca pe umerii mei raspunderea : "Cum vrei."
Continuam sa mergem. In fond, exista un singur mod de a trai dragostea : traind-o.
Nu se intampla nimic neobisnuit, primavara e ca toate primaverile, eu nu reusesc sa spun o fraza memorabila, dar oamenii nu obosesc sa fie banali.
Si uneori sunt fericiti tocmai din aceasta cauza.
Brusc, ma gandesc ca dragostea ne ridica in proprii nostri ochi si, totodata, dezvaluie aproape tot ce e mediocru in noi.
La lumina ei, iti vezi, ca niciodata inainte, scaderile. Si cat de mult ai vrea sa fii asa cum te vede celalalt !
Niciodata n-ai fost atat de atent la impresiile altuia si nu te-ai masurat, la fel de preocupat, in functie de ele. Stingherit de limite, incerci sa micsorezi distanta dintre ceea ce stii ca esti in realitate si ceea ce intuiesti ca vede in tine cel pe care-l iubesti.
Vrei sa fii si vrei sa pari. Vrei sa devii mai bun.
Intrucat stii lucruri pe care inainte le treceai cu vederea sau nu-ti pasa de ele, dar acum te stanjenesc fiindca te coboara in ochii celui pe care-l iubesti. Aspiri sa inlaturi tot ce l-ar putea dezamagi si, la drept vorbind, nu faci aceste sacrificii din generozitate. Le accepti pentru a fi cum ai vrea sa fii. Si cum incepi sa fii, de fapt, deoarece fara sa stie celalalt esti, devii, intr-o masura, opera lui.
Aici sta, probabil, marea forta stimulatoare a dragostei.
Gresesc oare sau primul simptom al declinului unei iubiri e tendinta de a fi, din nou, multumit de tine, de a nu mai dori sa pari mai inteligent, mai curajos, mai bun decat esti ?

www.oocities.org